Toamna şi Tangoul

"Tangoul este un bărbat şi o femeie care se caută unul pe celălalt. Este o căutare a îmbrăţişării, a unui mod de a fi împreună" (Juan Carlos Copes, dansator şi coregraf)
 
Se întâmplă într-un mic bar semi-întunecat. Un vin, o ţigară, o muzică şi un dans. Ea stă aşezată la masă trăgând uşor un fum lung din ţigareta fină. El o priveşte din celălalt colţ al camerei. Ea serveşte o gură din paharul de vin şi îşi ridică privirea spre lume. Cupluri care dansează, fum şi arome alese. Atunci se întâmplă, privirile lor se intersectează şi îşi vorbesc. S-au înţeles perfect. Urmează frumosul şi inevitabilul.

Dansul. Tangoul.

Se îndreaptă unul spre celălalt, ajung faţă în faţă şi respiră adânc. Se apropie, îşi ating trupurile şi pornesc. El şi Ea împreună. Se simt, se armonizează, calcă împreună şi zâmbesc. E perfect. Mâna ei într-a lui, pasul lui lângă al ei.

Dansează împreună spre necunoscut. Păşesc împreună spre povestea ce se creează. După o vreme dansează parcă se cunosc de-o viaţă.

Cam astfel se întâmplă aici, acum, chiar aşa . Ritmul, îmbrăţişarea, pasul, muzica. Te uiţi la ei şi nu te-ai mai opri din privit. Fiecare are o poveste. O creează păşind. O simt îmbrăţişând. O transmit dansând.

Azi l-am simţit, pe el, tangoul!

De fapt totul începe demult, cam prin 1880 şi prin Argentina. Se adună buenos aires-ienii şi decid să revoluţioneze dansurile vremii. Fac un dans senzual şi orgolios, cu tente africane, pentru ca mai apoi, în timp, să-l cizeleze tot mai mult. Prin 1900 devine încet un dans al înaltei societăţi, modest, firav şi natural zic ei. Aşa apare "La Cumparsita", cam prin 1916, care de atunci devine dansul de final al unei seri de Milonga (poveste lungă) şi care se dansează de regulă cu un partener mai special. Mai târziu prin anii 30 apare Carlos Gardel şi face tangoul memorabil, la fel ca inegalabila melodie "Por una cabeza" care trezeşte tot ce-i mai frumos într-unul şi care tot apare prin filme că e imposibil să nu o fi auzit vreodată. Până în anii 50 se întâmpla uniunea...dintre voce şi orchestră, iar muzica prinde un alt gust. Mai apoi orchestra lui Osvaldo Pugliese face furori iar anumite melodii de tango ajung să fie cerute în mod expres la evenimente. Spre anii 90 apare Astor Piazzolla sau Gotan Project care îmbină stilurile muzicale şi fac tangoul din ce în ce mai special, un tango modern.

 Însă eu, abea azi l-am simţit, pe el, tangoul!

Tramvaiul de noapte

La 10 noaptea în tramvaiul 2 s-a creat o oareșicare comunitate. Numărul mic de pasageri creează o atmosferă plăcută, intimă chiar. Urc calmă în tramvai, neavând agitația tipică prin spate care să mă bruscheze ”Haideți doamnă odată că mai e lume de urcat!” Scot cardul și îl dau prin fața aparatului. Realizez că Raiffeisen nu are înțelegere cu RATT, bag cardul înapoi și îl scot pe cel bun să validez totuși că am trecut pe aici. Mă așez pe scaun și privesc în jur.

Un cuplu a ieșit la plimbare cu Atos, o frumusețe de cățel care dă insistent din coadă la orice mișcare. Mă uit la el din când în când și zâmbesc. O doamnă la vreo 60 de ani urcă grăbită, să nu cumva să vină verdele și să plece tramvaiul fără ea. După ce își trece cardul prin fața aparatului vede cățelul și zâmbește. Încă e roșu și din spate se aude o voce ”Deschide prietene că vreau să cobor!” Ne întoarcem cu toții și un omul lung, slab, cu ochelari de John Lenon maro închis și un butoiaș de bere în mâna căuta insistent butonul de deschidere a ușii. Deodată pac ușa se deschide, doar că Lenon a nostru ratează și intră direct în stâlpul dintre uși. Se adună ușurel și pășește pe trepte afară din tramvai. Eu și doamna de aproximativ 60 de ani ne uitam la el, ne uităm una la alta și începem să chicotim. Alții râd vizibil pe sub mustăți. Atos dă din coadă fericit în timp ce îl urmărește pe Lenon coborând.

Un alt cuplu aleargă până în dreptul ușii și urcă rapid. Bărbatul mulțumește vatmanului și se așează amândoi în spatele meu nu înainte de a scana vagonul cu privirea. Bărbatul parcă zâmbește fiecărui om din spate și ia loc. Ne regăsim privirile în timp ce ne întoarcem să-l vedem pe cel mai fericit pasager din tramvai, Atos, care încă dă fericit din coada pufoasă în timp ce stăpânul lui verifică să nu deranjeze pe cei din jur.

Sunt plăcute călătoriile cu tramvaiul. E viață în ele.

Taxa judiciară

Continuăm povestea cu vizitele la Judecătoria Timişoara pentru că nu au luat sfârşit încă, şi nici nu vor lua abea peste încă vreo săptămână dacă dă Dumnezeu.

Aceeaşi minunată în persoană, adică eu, acelaşi scop, modificarea "bibliei", adică actelor organizaţiei în care îmi petrec io majoritatea orelor din zi. Oricum partea dificilă a trecut, iar momentan deţin hotărârea civilă prin care se aprobă modificările cerute cu mesajul "Veniţi la camera 330 să ridicaţi setul de documente".

De data asta chiar la timp, în programul de ore cu publicul apar la camera cu pricina unde aceeaşi doamnă cu colţurile gurii îndreptate în jos mă întâmpină. Nu e ursuză însă faţa şi vocea ei îmi inspiră o tristeţe maximă. "Oare ea îşi dă seama că stă aşa?" gândesc. "-Bună ziua. Am primit hotărârea civilă cum că s-au aprobat modificările!" Ah, âh caută dosarul, ba e ba nu e, găseşte până la urmă setul de documente care mă aştepta special pe mine şi mi-l dă, cu menţiunea să semnez că am primit, să scriu cine sunt, ce fac în organizaţie şi data. Semnez, pun mâna bucuroasă pe setul de acte, îl îndes în traistă, mulţumesc frumos şi dau spre uşă. "Să depuneţi cerea jos la registratură." Mă întorc speriată în timp ce îmi zboară prin minte tot felu "Iar cerere, deci nu e gata, dacă nu se aprobă cererea, oare cât mai durează, ce naiba de cerere mai vrea şi asta?" O întreb despre ce cerere e vorba şi mă loveşte. Cererea pentru ştampilă definitivă asupra hotărârii civile dată de ei, cum de nu mi-am dat seama, bleagă ce sunt. Adică mai fac o cerere prin care solicit ştampila definitivă pe hotărâre, cerere în care menţionez că nu am nimic de obiectat pentru că mi-au aprobat modificările cerute...DUH. "Sigur, mă duc acum să depun cererea. Da totuşi, pot să o scriu aici, să fiu sigură că e bună?" Cu o amabilitate maximă, îmi trage un scaun, îmi dă o coală albă şi un pix şi îmi dictează ca la prost ce să scriu. "Se depunde cererea cu hotărârea şi cu taxa judiciară de 5 lei la registratură. Taxa se poate plăti la poştă. Este aici jos poştă da vă ia 5 lei în plus pentru serviciu." Mă duc la poşta mare mă gândesc, de ce să plătesc 5 lei în plus. Profund recunoscătoare, mă închin, urez alea bune şi plec. Hai cu poşta, cererea e gata, hotărârea slavă cerului e cu mine, revin în timp cu taxa plătită şi basta.
La poşta mare ghişeul e plin, doamna din faţă plăteşte amenzi, alta internetu', alţii pun recomandate, hehe eu am de dat doar 5 lei. După 10 minute ajung la rând şi ce să vezi "Buletinul pentru care se plăteşte taxa vă rog." Scot buletinul şi mă loveşte atunci, păi stai aşa că eu plătesc da e pentru firmă nu pentru mine. "Ah păi atunci mergeţi la primărie pentru persoane juridice. Nu mai e la noi. Mergeţi acolo lângă Banc Post, în centru." Era prea frumos să fie adevărat.

Povestea aproape pe terminate continuă cu vizita la direcţia fiscală a primăriei unde cu toate că era o groază de lume la rând, ce să vezi, ghişeul pentru taxa asta asta a mea era gol, şi sunt invitată de o doamnă tare amabilă şi zâmbăreaţă să plătesc. Ne dorim zi senină şi plec încântată. Doar că e deja târziu să mai depun cererea la Judecătorie, programul fiind până la miezu' zilei. Aşa că o nouă zi mă aşteaptă să depun cererea şi taxa plătită, ca să avem şi noi maică niţel de modificări în acte. Şi toate astea pentru o taxă de 5 lei...

De ce naiba protestăm

"Oamenii sunt manipulaţi de unii care au fost plătiţi...la noi se fac lucruri doar pentru avantaje. Mi-aş dori să fie altfel, îmi place şi mie să visez dar realitatea şi experienţa vieţii mă aduce cu picioarele pe pământ..."

Cam aşa se desfăşura o discuţie online cu un prieten legată de subiectul protestelor din Pungeşti, sau pentru Roşia Montană, gaze de şist şi alte drăcovenii. Am părăsit calculatorul uşor demoralizată. "Adică eu pentru ce naiba protestez? Adică totul e în zadar? Adică într-adevăr ruşii plătesc pe unii şi pe alţii care manipulează un număr de jde mii de oameni să iasă în stradă şi să protesteze în neştire că vezi doamne ne iau americanii gazele şi nu ei?

M-am scuturat de gânduri şi duminică am ieşit din nou în stradă să mă conving. Centrul Timişoarei era destul de gol, peisajul întărea parcă porcăria aia de idee că totul e în zadar. Câteva mâini de oameni adunaţi într-un lateral de piaţă erau pregătiţi de acţiune. M-am alăturat. S-au alăturat şi alţii apoi, încă un grup apărut după 10 minute şi tot aşa. S-au citit câteva idei de modificări politice ideale, s-a reamintit de ce protestăm (ia aminte mă Oană mă că de aia eşti aici, că nu-ţi convine una şi alta şi poţi şi vrei să arăţi că nu-ţi convine), s-au împărţit rolurile diabolice de prim ministru şi preşedinte şi alte clase politice şi s-a pornit la pas, prin oraş, cu vocile răsunând la unison în piaţă, cu sticle şi gălăgie şi mare tam tam. Şi după nici jumătate de oră a început să curgă sentimentu' prin mine că NU. Nu e in zadar.

Cu bicicleta într-o mână şi sticla de plastic plină de pietre în cealaltă mergeam pe prima bandă a şoselei. Fiind chiar la margine de grup la un moment dat în dreptul meu s-a alăturat un jandarm care conducea puhoiul de lume. Mă ferea de fapt de maşinile cărora li se permisese circulaţia pe a doua bandă. Mergea 2 paşi, se mai uita la bicicletă, ba în spate la şosea şi a continuat aşa cam tot drumul. Am avut alături aceiaşi 2 jandarmi şi credeţi sau nu, i-am simţit atât de prezenţi şi de implicaţi, încât lipsea doar să mai strige şi ei vreo vorbă de protesc că ai noştri erau. Nicio urmă de oboseală, de plictiseală, au mers la pas cu noi şi au urmărit ba maşinile ce ne ocoleau, ba reacţiile din jur, îndemnând parcă omu de la etaju 10 să iasă şi el la umblătură.

Reacţiile oamenilor care asistau tacit la protest m-au răscolit şi ele. Oameni ieşiti pe balcon cu steagul României fluturând în vânt, bătrâni pasivi care nu înţelegeau nici în ruptul capului ce se întâmplă, nişte tineri laşi ce s-au ascuns după perdea când am ridicat ochii la geamu' lor şi au stins lumina, să nu cumva să îi vedem, bunici ce şi-au scos nepoţii în mulţime şi s-au alăturat protestului pentru o oră bună. Toate erau reacţii care îmi aminteau de ce naiba protestăm. Iar când am ajuns înapoi în miezu' oraşului şi fraza "Uniţi salvăm Roşia Montană" răsuna în tot centrul mai ceva ca-ntr-un concert, atunci am fost convinsă de ce naiba protestez.

-Protestez pentru că într-adevăr simt că există o posibilitate ca lucrurile să se schimbe (oricât de naivă ar spune unii şi alţii că e ideea).
-Protestez pentru că îmi pasă şi pentru că am crescut arătând de fiecare dată că îmi pasă.
-Potestez pentru că energia care mă însoţeşte de-a lungul marşului e colectivă, deci unică şi puternică.
-Protestez pentru că e o modalitate ideală de a transmite informaţia, în timp ce Antena 1 o tot dă cu blondele şi schimbu de mame.
-Protestez pentru că e bine ca şi ăi mici să ştie ce naiba se întâmplă în ţara asta ce le e casă.
-Protestez fiindcă natura ce urmează a se distruge e mai peţioasă decât orice şi fără ea am fi nimic.
-Protestez pentru că fiecare om în plus face diferenţa.
-Protestez pentru că protestul ăsta e o lecţie de viaţă pentru mine întâi, apoi pentru restul.
-Protestez pentru că vreau şi simt.

Când o să fiu mare o să mă fac...

Îmi amintesc cu atâta haz de vremea când eram mititică şi primeam veşnica întrebare din partea adulţilor " Şi ce vrei să te faci când vei fi mare?" Mă întreb acum dacă exită vreo meserie pe care să nu mi-o fi imaginat atunci, fiindcă de la grădinar, la dansatoare, de la om care vinde în piaţă până la învăţătoare mi-au trecut toate prin minte. Şi susţinând ideea că atunci când eşti fraged eşti mai creativ şi mai isteţ decât la mai mulţi ani, să vă spun cum ne petreceam noi, ăştia micii de pe Lugojului, zilele copilăriei. Eram o trupă tare diversă, vreo 3 copii la mine în bloc (din care 2 mai mici da' numa' buni de joacă), vreo 2-3 în blocul de lângă, încă vreo 4-5 la câteva blocuri distanţă, şi ne vedeam în reprize.

Printre nenumăratele jocuri şi situaţii imaginate sunt câteva de care şi acum mă minunez că le-am putut inventa. Ne vedeam uneori în spatele blocului meu şi ne jucam de-a şcoala. Noi aştia cu grai eram profesorii, iar negrăitoarele (tufele, pomişorii, buruienile) erau elevii. Şi atâtea le povesteam şi le dădeam note şi îi scoteam la răspuns că ne prindea seara şi noi tot făceam lecţii cu buruiana. Ba chiar am putea spune că există în spatele acelui bloc cele mai deştepte plante din Timişoara, la câte lecţii au primit când erau mici nu cred să se fi bucurat vreo altă plantă din urbe.

Dentişti? Am fost şi din ăia, iar pacienţii erau...zidurile blocului. Toate blocurile aveau o tencuială (unii ar numi-o comunistă) cu striaţii, cum să zic, cu nişte găuri numa bune de umplut cu ceva, iar acel ceva era de fapt pasta noastră "stomatologică" făcută din praf de cretă cu apă. Să vezi cum veneau şi plecau pacienţii, iar noi, cu măsuţele încărcate de diverse ustensile eram gata să plombăm toate cariile blocurilor...ăăă...pacienţilor. Treaba interesantă e că locul unde se întâmpla "doctoreala" era pe alt bloc, nu al nostru, ca nu cumva să vină vreun vecin din scară la mama să-i spună: "Doamnă, copilul dumneavoastră ne plombează clădirea!"

Piaţa se întampla mereu la blocul în care stăteau Sabrina şi Doris, pe balconul deschis de la parter, sub geamul... de fapt nici nu mai ştiu cine stătea după geamul ăla din dreptul pieţei noastre. "Vindeam" de toate, de la pietre-carne, lemne, până la buruieni-adică legume pentru ciorbă şi te mai miri ce, iar banii erau frunzele din gardul viu al blocului de vizavi. Oricât insista vecina de la 2 să nu mai rupem natura schimbul nu se putea face fără bani, nu?

Clasicele poveşti cu Barbie erau la ordinea zilei, iar când a apărut Barbie care îşi îndoaie genunchii, mamăăă ce nebunie pe piaţă. Coseam haine (atunci mă visam croitoreasă când o să fiu mare), culegeam bucăţele de gresie de pe la gunoi şi pietre şi le făceam mobilier în casă, umpleam căduţa cu apă şi făceam baie, cred că nici nu aveam în casă atâtea câte aveau păpuşile noastre.

M-am jucat şi cu maşinute, şi cu lego, şi cu personajele vesele şi colorate din ouăle kinder cărora le tot construiam căsuţe împreună cu vecinii de la etajul de mai jos (aşa mă gândeam că oi construi la lume şi când oi fi mare). Mă jucam cu orice pica la mână şi din orice făceam un motiv de bucurie.

Şi-am ajuns mare şi ce să vezi, nu m-am făcut nici dentist, nici învăţătoare, nici constructor sau arhitect, nu vând la piaţă şi nici nu pun gresii prin case. În schimb am fost secretar şi librar, şi administrator şi altele. Măcar am ajuns să fiu actriţă, după cum mă încurajau adulţii când am mai crescut puţin şi am început să mă strâmb din faţă, deci ceva tot s-a materializat din minunata mea copilărie.

Cel mai frumos răspuns electronic

De ceva vreme sunt abonată la "scrisoarea cu ştiri" a unui program numit Metoda Silva, un program americănesc de control mental. În fine, nu intru în detalii că nu e ăsta scopu' povestirii, dar în urma acelor multe articole primite, într-unu din ele a venit o invitaţie aparte. Se anunţă marea întâlnire online, în timp real, cu urmaşa fondatorului Silva, care ne va povesti despre succese în viaţă, vom face meditaţii online şi vom împărtăşi idei. Toate frumoase până aici, singura problemă e că întâlnirea are loc la 6 seară ora lor americănească , ceea ce pentru mine înseamnă vreo 3-4 dimineaţa. "Îmi place mie de voi dar nici chiar aşa", astfel încât le-am scris un mesaj simpatic de tot cu sugestia ca pe viitor să considere că au mulţi cititori şi clienţi şi în Europa şi dacă s-ar putea muta ora încât să nu ne trezim cu noaptea în cap să medităm ar fi super! Gândit şi trimis.

Astăzi deschid mailul. Zumzi, yahoo.com, descoperă.ro şi ia te uită, răspuns "feedback" care sună cam aşa:

"Salut dragă Oana

Mă bucur că ne-ai scris. Isa aici de la MindValley.
Mă bucur să ştiu că îţi place conţinutul pe care îl trimitem. E întotdeauna o plăcere să primim "feedback" pozitiv de la clienţii noştri. Aceste mesaje ca al tău sunt cele care ne încurajează să continuăm să oferim servicii şi produse ce ajută la răspândirea ideilor folositoare. Să ştii că înţeleg şi sunt de acord cu sugestia ta...şi am transmit mesajul mai departe departamentului de marketing, să vedem ce putem face pentru următoarele întâlniri.

Te rog să îmi spui dacă mai pot face ceva să îţi înfrumuseţez ziua.
Îţi doresc o zi perfectă, cu multe zâmbete şi bucurie...

Cu drag şi gratitudine,

Isa"

Concluzia? 2 fraze tipizate, ultimele fraze scrise de mână şi compuse pe deasupra, fiindcă avea greşeli de ortografie şi gramatică. Sigur nu e americancă Isa asta dar e o simpatică ce mi-a înseninat ziua cu mesajul ei.

Sunt biciclist. Am drepturi.

Nu știu cum e la alții dar mie ideea de drepturi mă fascinează și îmi dă un tupeu teribil. Iar eu sunt biciclist, deci am drepturi!

Să vă spun cum stă treaba. Dimineața urc încrezătoare pe bicicletă, gata de cele 30 de minute de pedalat până la birou. În cartier mă bucur de străzile relativ goale, ba cu vreun cățel care uneori mă fugărește, ba cu vreo mașină ce iese din curte. La prima intersecție mare are loc prima interacțiune cu traficul. Tramvaie, mașini, tiruri, nu mai spun de taximetriștii care ar călca orice în roți numai să treacă ei primii! Cobor pe lângă bicicletă, mă apropii de trecere, pun primul picior și aștept. Și aștept aștept până îmi umplu fața de praf de la namilele ce cară vite și mașini și le duc în Germania la vândut. Ba chiar trebuie să mă îndepărtez puțin de bordură să nu mă zboare vântu'. Într-un final glorios trec și eu când semaforul de la cealaltă intersecție se face roșu, dar dreptul îmi este încălcat, sunt iritat. ”Lasă că vă învăț eu minte” îmi zic.

Pe malul Begăi, la piața, e a doua intersecție de care mă lovesc. Dar aici treaba stă invers pentru că în ciuda nebuniei de tramvaie și mașini care vin de pe pod, apar EU pe lângă bicicleta mea albă Peugeot, în mijlocul străzii, pe trecere ce-i drept, provocând totuși un mini blocaj de câteva secunde. Nu claxoane, nu înjurături. Zâmbesc mulțumită și pedalez mai departe. 1-1.

Nu mai spun că prin zonele centrale cu sens unic și trotuare pline de copii și părinți de copii ce merg la grădi aleg sensul interzis decât mersul pe jos pe trotuar. Dar am să vă spun în schimb povestea lui Ghiță pietonu' după cum l-am denumit eu. Nebunia asta se întâmplă în centru în parcarea de la Modex. În mijlocul străzii, de departe, văd un bătrânel destul de sprinten cum merge în zig-zag. ”Beat la ora asta mă îndoiesc să fie”, gândesc, și mă apropii din spate claxonând. Nimic. Continui cu clopotele...nimic. Iar când ajung în spatele lui și dau stânga să îl ocolesc (destul de aproape totuși să îl atenționez că prin mijlocul drumului NU se merge) pasul lui o ia direct în bicicletă, ceea ce a făcut lecția în trafic și mai intensă. Desigur că a urmat un set de replici în care eu îl învățam că pe mijlocul străzii există riscul serios de a fi ”flecit” în timp ce el o ținea pe aia cu ”tinerii din ziua de azi”. Ca nici 10 secunde să nu treacă și ce să vezi în spatele omului...o mașinoacă ce vroia să treacă, și ea cu aceleași drepturi ca mine. Am început să râd, am încercat să-i fac semne bătrânelului să se uite în spate în zadar. Mi-am văzut de drum în timp ce îmi imaginam fața omului speriat când s-o întoarce de data asta în spate să vadă...4 roți în loc de 2.

Atât vă mai povestesc ca lecția mi s-a întors tot prin centru, dar din partea unui autobuz de-ăla mov cu Poli, care vrând sa-mi dea o lecție că se merge pe pistă nu pe stradă, m-a ocolit la o distanță de câțiva centimetri. Dar eu am acceptat lecția cu bucurie (și un puls de 220 desigur) iar de atunci mă car pe pistă, dă-le-colo de borduri.

Oricum e fain să ai drepturi și e fain și să le respecți şi pe-ale celorlalţi. Atunci când nu te grăbești prea tare desigur :)

Pentru că suntem minunaţi

Măi pesimistule, tu care eşti. Scoate-ţi urechile dintre genunchi, desfă-ţi fermoarul de la creştet şi lasă frumuseţile să vină la tine. Că bat la uşa ta de 36 de ani şi te tot prefaci că nu eşti acasă. Lasă Budismul şi Jainismul şi astea cu care îmi tot dai târcoale la fiecare conversaţie care depăşeşte 31 de minute. Nu mai citi toate ştirile care încep şi se termină cu NU. Îmi scrii că "viaţa nu e fericire"? Eu îţi scriu că viaţa e şi fericire si tristeţe, şi boală şi sănătate, e trai şi moarte. Viaţa e de toate pentru toţi. Are o desagă mai plină decât a lui Moş Crăciun şi tot scoate din ea de nu se mai termină. Dar nu-i nimic că eu te accept şi te îndrăgesc aşa cum eşti, tocmai de minunată ce sunt. Pentru că la mine fermoarul stă deschis şi trec vagoane de informaţii pe acolo. Şi triez din ele; alea cu căcat le las să treacă mai departe iar pe-alea cu flori de mac le ţin. Şi mă folosesc de ele şi dau şi la alţii să fie şi ei minunaţi. Aşa cum de altfel ai fost şi tu cândva cu siguranţă, dar ai uitat. Şi nu-mi zi că nu e aşa. Am avut şi eu de-alea cu murit şi bolit şi chinuit, aşa ca mulţi alţii. Dar după aia m-am ridicat şi m-am scuturat de praf şi ce să vezi, am plecat mai departe în lanu' de maci. Că până la urmă asta e treaba, să te ridici de-acolo de unde cazi la un moment dat, nu rămâi să treacă trenu' peste tine de 20 de ori până te face plăcintă ca-n Tom şi Jerry. Că spun cărţile una şi alta... dar tu ce spui? Tu îmi scrii că "viaţa nu e fericire"? Eu îţi scriu că viaţa mai e şi frumoasă şi noi toţi suntem, depinde numai cum ne raportăm la ea şi cum găsim frumosu' ăla chiar şi departe de casă sau cei dragi sau de de ţi-o mai trebui ţie ca să fii de fapt fericit!

Conversaţia cu un prieten nu foarte optimist m-a scos din pepeni atât de tare încât am început să scuip sâmburii pe foaie. Şi i-am tot scuipat vreo 10 minute până mi-am simţit mintea goală.

Oricum, va imbraţişez pe voi toţi, şi ăi mai pesimişti şi ăi mai optimişti. Că tot aveţi un mărunţel minunat în voi. Simt eu!

Din priviri

După foarte mulţi ani, într-o zi, în scaunul din tramvai în care de obicei îmi servesc porţia de lectură, am avut o revelaţie. Că am o jenă în a privi oamenii total necunoscuţi în ochi. De altfel nici pe cei cunoscuţi nu îi diger prea mult. După ore bune de analizat situaţiunea a venit şi răspunsul. Jena aia, printre altele, se trăgea de fapt de la nivelul de încredere pe care îl aveam în propria persoană dar şi de la tipul persoanei pe care o aveam în faţă.

Am început să testez întâi dacă reuşesc să privesc o persoană nouă în ochi, cât timp rezist dar şi care sunt efectele. A fost greu primele dăţi, ochii îmi fugeau fie spre podea, fie pe buzele omului, fie pe pereţii din jur dar tot la nivelul ochilor. Totul până într-o zi.

Era o marţi însorită pe una din străduţele din Piaţa Unirii. De după o poartă mare de fier iese un om. Îi caut ochii cu privirea dar mă ignoră complet şi trece fără să mă observe. "Eh, el a pierdut" mă gândesc. Dar al doilea nu a mai scăpat. Ne-am privit direct în ochi inclusiv după ce am trecut unu de altu şi ne-am tot privit până când eu m-am lovit de o maşină parcată pe trotuar. Atunci ne-am rupt. Mă luase valu bine de tot şi era tare fain. A fost o zi memorabilă, ziua în care am privit, preţ de secunde bune, un om total necunoscut în ochi. M-am simţit fericită, frumoasă şi interesantă. Eram parcă pe-un nor mare de puf şi pluteam cu el printre străduţele pieţei. Am continuat să privesc oamenii pe care îi întâmpinam direct în ochi şi sentimentele s-au repetat. Am ajuns să merg pe stradă zâmbind şi ca să vezi, unii oameni îmi zâmbeau înapoi.

Cu timpu' am dat în alte filozofii, că deh, aşa îmi place mie. Am început să mă înţeleg cu oamenii din priviri. Orice interlocutor al meu ştia ce simt sau gândesc vizavi de discuţie numai din privirile ce le trăgeam. Şi nu mă ascundeam deloc. Acum mă ascund uneori, crezând că e mai bine şi pentru mine şi pentru celălalt. Şi se dovedeşte că uneori e bine, alteori ba. Dar cel mai frumos e că în ochi poţi să vezi omul nu doar să te uiţi la el.

"Mă uit la tine dar nu văd nimic!"

"Atunci uite-te mai bine!"

Dimineața pe răcoare

06:20 Programul de trezire automată funcționează de minune. Ciclul de somn ia sfârșit iar creierul trece încet încet în starea Beta de trezire. Bună frumoasă dimineață!

06:35 Nelipsita muzică răsună din telefon și îmi aduce un zâmbet pe buze. U2-Beautiful day

06:37 Meditația de dimineață durează între 15-20 de minute și se sfârșește cu un zâmbet larg și o întindere de oase.

06:57 Ridicatul din pat a devenit o treabă foarte ușoară. Câteva exerciții de întindere de spate și sunt gata de acțiune.

07:10 În baie ritualul de spălare e sfânt. Dinții, mâinile, fața nu sunt de neglijat că doar trebuie să zâmbesc frumos lumii când ies din casă, nu?

07:20 Micul dejun este cea mai importantă masă a zilei am citit în nenumărate rânduri. Deschid frigiderul unde mă așteaptă tot felul de bunătăți și mă îmbie să le degust. Le ignor însă și mă rezum la o felie de pâine prăjită cu ton și o cană de lapte cu biscuiți. Când sunetele ciudate din dreptul buricului încetează știu că sunt sătul și pot pleca liniștit.

07:30 Dulapul impunător care ocupă jumătate de sfert de cameră stă deschis și așteaptă cu răbdare până îmi potrivesc veșmintele din cap până-n picioare. Trag 2 linii subțiri pe pleoape, frec genele cu periuța neagră plină de rimel, trag geanta pe umăr și pornesc la drum.

07:37 Drumul până la primul colț de stradă e presărat de culori tomnatice. Frunzele galbene, portocalii și cărămizii zac așternute peste iarbă și drum formând un covor mai ceva ca la Oscar. La primul colț îl observ cum cade...firul...

07:39 La al doilea colț peisajul se mai domolește dar crește în intensitate el, mirosul. Și atunci mă luminez și realizez ce se întâmplă. Undeva, nu foarte departe de cartierul meu, geamurile fabricii de cauciucuri se deschid iar mirosul înțepător se împrăștie impunător peste oraș, poposind în nasurile trecătorilor și în nările mele. Cade și al doilea fir...de păr...și atunci îmi vine în minte:
”A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fir.
Azi s-a oprit”