Pentru că suntem minunaţi

Măi pesimistule, tu care eşti. Scoate-ţi urechile dintre genunchi, desfă-ţi fermoarul de la creştet şi lasă frumuseţile să vină la tine. Că bat la uşa ta de 36 de ani şi te tot prefaci că nu eşti acasă. Lasă Budismul şi Jainismul şi astea cu care îmi tot dai târcoale la fiecare conversaţie care depăşeşte 31 de minute. Nu mai citi toate ştirile care încep şi se termină cu NU. Îmi scrii că "viaţa nu e fericire"? Eu îţi scriu că viaţa e şi fericire si tristeţe, şi boală şi sănătate, e trai şi moarte. Viaţa e de toate pentru toţi. Are o desagă mai plină decât a lui Moş Crăciun şi tot scoate din ea de nu se mai termină. Dar nu-i nimic că eu te accept şi te îndrăgesc aşa cum eşti, tocmai de minunată ce sunt. Pentru că la mine fermoarul stă deschis şi trec vagoane de informaţii pe acolo. Şi triez din ele; alea cu căcat le las să treacă mai departe iar pe-alea cu flori de mac le ţin. Şi mă folosesc de ele şi dau şi la alţii să fie şi ei minunaţi. Aşa cum de altfel ai fost şi tu cândva cu siguranţă, dar ai uitat. Şi nu-mi zi că nu e aşa. Am avut şi eu de-alea cu murit şi bolit şi chinuit, aşa ca mulţi alţii. Dar după aia m-am ridicat şi m-am scuturat de praf şi ce să vezi, am plecat mai departe în lanu' de maci. Că până la urmă asta e treaba, să te ridici de-acolo de unde cazi la un moment dat, nu rămâi să treacă trenu' peste tine de 20 de ori până te face plăcintă ca-n Tom şi Jerry. Că spun cărţile una şi alta... dar tu ce spui? Tu îmi scrii că "viaţa nu e fericire"? Eu îţi scriu că viaţa mai e şi frumoasă şi noi toţi suntem, depinde numai cum ne raportăm la ea şi cum găsim frumosu' ăla chiar şi departe de casă sau cei dragi sau de de ţi-o mai trebui ţie ca să fii de fapt fericit!

Conversaţia cu un prieten nu foarte optimist m-a scos din pepeni atât de tare încât am început să scuip sâmburii pe foaie. Şi i-am tot scuipat vreo 10 minute până mi-am simţit mintea goală.

Oricum, va imbraţişez pe voi toţi, şi ăi mai pesimişti şi ăi mai optimişti. Că tot aveţi un mărunţel minunat în voi. Simt eu!