Cel mai frumos răspuns electronic

De ceva vreme sunt abonată la "scrisoarea cu ştiri" a unui program numit Metoda Silva, un program americănesc de control mental. În fine, nu intru în detalii că nu e ăsta scopu' povestirii, dar în urma acelor multe articole primite, într-unu din ele a venit o invitaţie aparte. Se anunţă marea întâlnire online, în timp real, cu urmaşa fondatorului Silva, care ne va povesti despre succese în viaţă, vom face meditaţii online şi vom împărtăşi idei. Toate frumoase până aici, singura problemă e că întâlnirea are loc la 6 seară ora lor americănească , ceea ce pentru mine înseamnă vreo 3-4 dimineaţa. "Îmi place mie de voi dar nici chiar aşa", astfel încât le-am scris un mesaj simpatic de tot cu sugestia ca pe viitor să considere că au mulţi cititori şi clienţi şi în Europa şi dacă s-ar putea muta ora încât să nu ne trezim cu noaptea în cap să medităm ar fi super! Gândit şi trimis.

Astăzi deschid mailul. Zumzi, yahoo.com, descoperă.ro şi ia te uită, răspuns "feedback" care sună cam aşa:

"Salut dragă Oana

Mă bucur că ne-ai scris. Isa aici de la MindValley.
Mă bucur să ştiu că îţi place conţinutul pe care îl trimitem. E întotdeauna o plăcere să primim "feedback" pozitiv de la clienţii noştri. Aceste mesaje ca al tău sunt cele care ne încurajează să continuăm să oferim servicii şi produse ce ajută la răspândirea ideilor folositoare. Să ştii că înţeleg şi sunt de acord cu sugestia ta...şi am transmit mesajul mai departe departamentului de marketing, să vedem ce putem face pentru următoarele întâlniri.

Te rog să îmi spui dacă mai pot face ceva să îţi înfrumuseţez ziua.
Îţi doresc o zi perfectă, cu multe zâmbete şi bucurie...

Cu drag şi gratitudine,

Isa"

Concluzia? 2 fraze tipizate, ultimele fraze scrise de mână şi compuse pe deasupra, fiindcă avea greşeli de ortografie şi gramatică. Sigur nu e americancă Isa asta dar e o simpatică ce mi-a înseninat ziua cu mesajul ei.

Sunt biciclist. Am drepturi.

Nu știu cum e la alții dar mie ideea de drepturi mă fascinează și îmi dă un tupeu teribil. Iar eu sunt biciclist, deci am drepturi!

Să vă spun cum stă treaba. Dimineața urc încrezătoare pe bicicletă, gata de cele 30 de minute de pedalat până la birou. În cartier mă bucur de străzile relativ goale, ba cu vreun cățel care uneori mă fugărește, ba cu vreo mașină ce iese din curte. La prima intersecție mare are loc prima interacțiune cu traficul. Tramvaie, mașini, tiruri, nu mai spun de taximetriștii care ar călca orice în roți numai să treacă ei primii! Cobor pe lângă bicicletă, mă apropii de trecere, pun primul picior și aștept. Și aștept aștept până îmi umplu fața de praf de la namilele ce cară vite și mașini și le duc în Germania la vândut. Ba chiar trebuie să mă îndepărtez puțin de bordură să nu mă zboare vântu'. Într-un final glorios trec și eu când semaforul de la cealaltă intersecție se face roșu, dar dreptul îmi este încălcat, sunt iritat. ”Lasă că vă învăț eu minte” îmi zic.

Pe malul Begăi, la piața, e a doua intersecție de care mă lovesc. Dar aici treaba stă invers pentru că în ciuda nebuniei de tramvaie și mașini care vin de pe pod, apar EU pe lângă bicicleta mea albă Peugeot, în mijlocul străzii, pe trecere ce-i drept, provocând totuși un mini blocaj de câteva secunde. Nu claxoane, nu înjurături. Zâmbesc mulțumită și pedalez mai departe. 1-1.

Nu mai spun că prin zonele centrale cu sens unic și trotuare pline de copii și părinți de copii ce merg la grădi aleg sensul interzis decât mersul pe jos pe trotuar. Dar am să vă spun în schimb povestea lui Ghiță pietonu' după cum l-am denumit eu. Nebunia asta se întâmplă în centru în parcarea de la Modex. În mijlocul străzii, de departe, văd un bătrânel destul de sprinten cum merge în zig-zag. ”Beat la ora asta mă îndoiesc să fie”, gândesc, și mă apropii din spate claxonând. Nimic. Continui cu clopotele...nimic. Iar când ajung în spatele lui și dau stânga să îl ocolesc (destul de aproape totuși să îl atenționez că prin mijlocul drumului NU se merge) pasul lui o ia direct în bicicletă, ceea ce a făcut lecția în trafic și mai intensă. Desigur că a urmat un set de replici în care eu îl învățam că pe mijlocul străzii există riscul serios de a fi ”flecit” în timp ce el o ținea pe aia cu ”tinerii din ziua de azi”. Ca nici 10 secunde să nu treacă și ce să vezi în spatele omului...o mașinoacă ce vroia să treacă, și ea cu aceleași drepturi ca mine. Am început să râd, am încercat să-i fac semne bătrânelului să se uite în spate în zadar. Mi-am văzut de drum în timp ce îmi imaginam fața omului speriat când s-o întoarce de data asta în spate să vadă...4 roți în loc de 2.

Atât vă mai povestesc ca lecția mi s-a întors tot prin centru, dar din partea unui autobuz de-ăla mov cu Poli, care vrând sa-mi dea o lecție că se merge pe pistă nu pe stradă, m-a ocolit la o distanță de câțiva centimetri. Dar eu am acceptat lecția cu bucurie (și un puls de 220 desigur) iar de atunci mă car pe pistă, dă-le-colo de borduri.

Oricum e fain să ai drepturi și e fain și să le respecți şi pe-ale celorlalţi. Atunci când nu te grăbești prea tare desigur :)

Pentru că suntem minunaţi

Măi pesimistule, tu care eşti. Scoate-ţi urechile dintre genunchi, desfă-ţi fermoarul de la creştet şi lasă frumuseţile să vină la tine. Că bat la uşa ta de 36 de ani şi te tot prefaci că nu eşti acasă. Lasă Budismul şi Jainismul şi astea cu care îmi tot dai târcoale la fiecare conversaţie care depăşeşte 31 de minute. Nu mai citi toate ştirile care încep şi se termină cu NU. Îmi scrii că "viaţa nu e fericire"? Eu îţi scriu că viaţa e şi fericire si tristeţe, şi boală şi sănătate, e trai şi moarte. Viaţa e de toate pentru toţi. Are o desagă mai plină decât a lui Moş Crăciun şi tot scoate din ea de nu se mai termină. Dar nu-i nimic că eu te accept şi te îndrăgesc aşa cum eşti, tocmai de minunată ce sunt. Pentru că la mine fermoarul stă deschis şi trec vagoane de informaţii pe acolo. Şi triez din ele; alea cu căcat le las să treacă mai departe iar pe-alea cu flori de mac le ţin. Şi mă folosesc de ele şi dau şi la alţii să fie şi ei minunaţi. Aşa cum de altfel ai fost şi tu cândva cu siguranţă, dar ai uitat. Şi nu-mi zi că nu e aşa. Am avut şi eu de-alea cu murit şi bolit şi chinuit, aşa ca mulţi alţii. Dar după aia m-am ridicat şi m-am scuturat de praf şi ce să vezi, am plecat mai departe în lanu' de maci. Că până la urmă asta e treaba, să te ridici de-acolo de unde cazi la un moment dat, nu rămâi să treacă trenu' peste tine de 20 de ori până te face plăcintă ca-n Tom şi Jerry. Că spun cărţile una şi alta... dar tu ce spui? Tu îmi scrii că "viaţa nu e fericire"? Eu îţi scriu că viaţa mai e şi frumoasă şi noi toţi suntem, depinde numai cum ne raportăm la ea şi cum găsim frumosu' ăla chiar şi departe de casă sau cei dragi sau de de ţi-o mai trebui ţie ca să fii de fapt fericit!

Conversaţia cu un prieten nu foarte optimist m-a scos din pepeni atât de tare încât am început să scuip sâmburii pe foaie. Şi i-am tot scuipat vreo 10 minute până mi-am simţit mintea goală.

Oricum, va imbraţişez pe voi toţi, şi ăi mai pesimişti şi ăi mai optimişti. Că tot aveţi un mărunţel minunat în voi. Simt eu!

Din priviri

După foarte mulţi ani, într-o zi, în scaunul din tramvai în care de obicei îmi servesc porţia de lectură, am avut o revelaţie. Că am o jenă în a privi oamenii total necunoscuţi în ochi. De altfel nici pe cei cunoscuţi nu îi diger prea mult. După ore bune de analizat situaţiunea a venit şi răspunsul. Jena aia, printre altele, se trăgea de fapt de la nivelul de încredere pe care îl aveam în propria persoană dar şi de la tipul persoanei pe care o aveam în faţă.

Am început să testez întâi dacă reuşesc să privesc o persoană nouă în ochi, cât timp rezist dar şi care sunt efectele. A fost greu primele dăţi, ochii îmi fugeau fie spre podea, fie pe buzele omului, fie pe pereţii din jur dar tot la nivelul ochilor. Totul până într-o zi.

Era o marţi însorită pe una din străduţele din Piaţa Unirii. De după o poartă mare de fier iese un om. Îi caut ochii cu privirea dar mă ignoră complet şi trece fără să mă observe. "Eh, el a pierdut" mă gândesc. Dar al doilea nu a mai scăpat. Ne-am privit direct în ochi inclusiv după ce am trecut unu de altu şi ne-am tot privit până când eu m-am lovit de o maşină parcată pe trotuar. Atunci ne-am rupt. Mă luase valu bine de tot şi era tare fain. A fost o zi memorabilă, ziua în care am privit, preţ de secunde bune, un om total necunoscut în ochi. M-am simţit fericită, frumoasă şi interesantă. Eram parcă pe-un nor mare de puf şi pluteam cu el printre străduţele pieţei. Am continuat să privesc oamenii pe care îi întâmpinam direct în ochi şi sentimentele s-au repetat. Am ajuns să merg pe stradă zâmbind şi ca să vezi, unii oameni îmi zâmbeau înapoi.

Cu timpu' am dat în alte filozofii, că deh, aşa îmi place mie. Am început să mă înţeleg cu oamenii din priviri. Orice interlocutor al meu ştia ce simt sau gândesc vizavi de discuţie numai din privirile ce le trăgeam. Şi nu mă ascundeam deloc. Acum mă ascund uneori, crezând că e mai bine şi pentru mine şi pentru celălalt. Şi se dovedeşte că uneori e bine, alteori ba. Dar cel mai frumos e că în ochi poţi să vezi omul nu doar să te uiţi la el.

"Mă uit la tine dar nu văd nimic!"

"Atunci uite-te mai bine!"

Dimineața pe răcoare

06:20 Programul de trezire automată funcționează de minune. Ciclul de somn ia sfârșit iar creierul trece încet încet în starea Beta de trezire. Bună frumoasă dimineață!

06:35 Nelipsita muzică răsună din telefon și îmi aduce un zâmbet pe buze. U2-Beautiful day

06:37 Meditația de dimineață durează între 15-20 de minute și se sfârșește cu un zâmbet larg și o întindere de oase.

06:57 Ridicatul din pat a devenit o treabă foarte ușoară. Câteva exerciții de întindere de spate și sunt gata de acțiune.

07:10 În baie ritualul de spălare e sfânt. Dinții, mâinile, fața nu sunt de neglijat că doar trebuie să zâmbesc frumos lumii când ies din casă, nu?

07:20 Micul dejun este cea mai importantă masă a zilei am citit în nenumărate rânduri. Deschid frigiderul unde mă așteaptă tot felul de bunătăți și mă îmbie să le degust. Le ignor însă și mă rezum la o felie de pâine prăjită cu ton și o cană de lapte cu biscuiți. Când sunetele ciudate din dreptul buricului încetează știu că sunt sătul și pot pleca liniștit.

07:30 Dulapul impunător care ocupă jumătate de sfert de cameră stă deschis și așteaptă cu răbdare până îmi potrivesc veșmintele din cap până-n picioare. Trag 2 linii subțiri pe pleoape, frec genele cu periuța neagră plină de rimel, trag geanta pe umăr și pornesc la drum.

07:37 Drumul până la primul colț de stradă e presărat de culori tomnatice. Frunzele galbene, portocalii și cărămizii zac așternute peste iarbă și drum formând un covor mai ceva ca la Oscar. La primul colț îl observ cum cade...firul...

07:39 La al doilea colț peisajul se mai domolește dar crește în intensitate el, mirosul. Și atunci mă luminez și realizez ce se întâmplă. Undeva, nu foarte departe de cartierul meu, geamurile fabricii de cauciucuri se deschid iar mirosul înțepător se împrăștie impunător peste oraș, poposind în nasurile trecătorilor și în nările mele. Cade și al doilea fir...de păr...și atunci îmi vine în minte:
”A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fir.
Azi s-a oprit”

Pentru cei ce inspiră

Am auzit de atâtea ori vorba "ce mă inspiră muzica asta". Ei bine, pe mine de cele mai multe ori mă inspiră oamenii. Acele frumoase fiinţe care creează atât de multe în fiecare zi încât nu pot trece pe lângă mine fără să le bag în seamă. Astfel că unele lucruri se strecoară acolo adânc în suflet şi poposesc. Poate pentru că se potrivesc cu dorinţele sau interesele mele şi devin surse de inspiraţie pentru ceea ce urmează să fac.

Acum câţiva ani, pe când eram studentă şi descoperisem frumuseţile voluntariatului, fiind membră într-o mare organizaţie studenţească, am decis să plec într-o practică de-asta plătită, să văd şi eu lumea, să simtă şi pielea mea cum e să munceşti în altă ţară. Primul gând...Europa. M-am învârtit pe platforma aia cu joburi de mi-au sărit ochii dar nimic nu mă scotea din casă. Şi atunci a apărut ea. Într-o seară înainte de obişnuita şedinţă săptămânală cu membrii organizaţiei, se făcea mare tam tam pe holuri că avem un invitat special. "A venit în ţară pentru câteva zile şi am rugat-o să participe la şedinţă. A acceptat. Abea aştept să o revăd. Uite-o că vine, hai toată lumea în sală" auzeam în jur. Pe uşa clasei a intrat o fată mititică (pe lângă cei 180 de cm ai mei) cu o podoabă creaţă de culoarea alunei, cu o eşarfă colorată înfăşurată în jurul gâtului şi cu cea mai blândă faţă pe care o văzusem până atunci. Am sorbit toate cuvintele frumoase pe care le-a rostit, le-am încuiat în minte şi în suflet şi am plecat cu ele în lume.
Ne-a povestit cum ea trăieşte în Malaezia (abea aveam o vagă idee unde e ţara asta pe hartă pe atunci), cum s-a adaptat încet dar sigur vieţii de acolo, cum în primele zile, pe drumul de la serviciu a fost înconjurată de o trupă de copilaşi ai străzii care îi cereau una şi alta. Multe şi fascinante poveşti parcă din altă lume. Iar apoi a urmat îndemnul decisiv. Fata aceea cu faţa cea blândă şi frumoasă, cu părul ei creţ auriu MI-A spus..."Dacă vreţi să aveţi o experienţă cât mai deosebită, mergeţi departe, departe de zona voastră de comfort...", departe de ceea ce credem noi a fi normal. Şi astfel am ajuns în India!

Pe B. l-am cunoscut  la o zi de naştere surpriză a unui prieten. Un tânăr înalt, frumos, cu o pleată destul de lungă, cu niște ochi de te scufunzi în ei şi scriitor pe deasupra. Nu l-am prea băgat de seamă atunci (?!), dar de luni bune încoace, urmărindu-i povestioarele de pe paginile de internet şi fiind tot mai curioasă de ce mai "spune" data viitoare, o pasiune mai veche a prins din nou viaţă în mintea şi sufletul meu. SCRISUL. Acele nesfîrşite ore în care îţi aşterni gândurile fie pe foaia de caiet, fie pe cea virtuală, şi laşi amintirile şi imaginaţia să curgă şuvoaie crescând în tine emoţia trăirii sau retrăirii unor momente. Aşa că de când cu B. şi povestioarele lui, am (re)început să scriu. Scriu în tramvai, la lucru, scriu în grădină, fie în caiet fie pe paginile blogului, scriu în birt, scriu acolo unde "mă apucă". Scriu despre mine, despre tine, despre orice îmi vine în minte şi e tare bine!

I. este una dintre persoanele care m-a trezit la viață. Și mă scutură de fiecare dată când o revăd. O femeie în toată firea, pe la vreo 40-45 de ani, cu o vorbă lungă dar tare frumoasă, pe I. am cunoscut-o în vacanța de vară, deloc întâmplător după cum am descoperit mai apoi. O escapadă de 2 zile prin dealurile bănățene m-a adus în casa ei. Cum am ajuns acolo ca turist și am plecat ca prieten? Păi povestea arată așa...
Un sfârșit de săptămână neplănuit la Gărâna. Nu tu cazare, nu tu mâncare, noroc cu o companie plăcută și cu natură verde. Iar fiindcă toate pensiunile din zonă erau de mult rezervate, la sugestia unor necunoscuți am ajuns în Brebu. O casă nu foarte mare dar frumoasă, cu 2 cățălăi cât jumate din mine dar de 20 de ori mai jucăuși și 2 gazde ușor reticente la început, ne-au primit peste noapte. Pe la 10 dimineața infometată fiind, m-am îndreptat spre bucătărie cu gândul la o omletă mare și delicioasă. ”Am uitat să întrebăm aseară, dar micul dejun e inclus?” Răspunsul a venit rapid..”Nu. Dar dacă vrei îți fac un ceai” Cu fața în jos și cu mațele plângând de foame am acceptat ceaiul ”decât nimic merge și ăsta”. După nici 1 minut I. se întoarce la mine și spune ”Pot să îți fac o omletă dacă vrei”. Atunci lumea mea s-a întors la 90 de grade, eram atât de fericit că urmează să mănânc încât am luat cățeii la smotocit și parcă dădeam și eu din coadă în așteptarea bunătăților. După 10 minute a venit dejunul...adică cel mai frumos mic dejun pe care l-am servit. Într-un coș de nuiele, o farfurioară acoperită cu omletă și brânză și roșii, ornată cu o floare, mă aștepta în natură să mă bucur de ea. A fost cel mai frumos mic dejun de anu asta, servit în grădină cu peisajul dealurilor în față și cu 2 căței mari și bruni care băleau în spatele meu după gard. I-am mulțumit de nenumărate ori lui I., ne-am cocoțat pe terasă și am început poveștile. În mintea mea sute de gânduri treceau fără astâmpăr:
”doamne ce om bun. dar cum m-a hrănit ea așa, nici măcar nu mă cunoaște. doamne dar cât vorbește. vai dar ce zice. așa e, are dreptate. noi suntem cei mai importanți, noi facem lucrurile frumoase din jurul nostru. ceea ce dăm primim înapoi. moamăăă dar cât vorbește. eh măcar vorbește cu rost, am auzit oameni care vorbesc dar nu spun nimic de fapt. și s-a mutat ea de la oraș și stă la țară? de fapt ce țară că uite de priveliști are în jur, cine n-ar vrea să se trezească cu așa o imagine în față. vai dar ce draguță e, da fumează cam mult...și mai bea și cola. combinația perfectă ce-i drept. nah că îmi vorbește de citit. acum ce zic că mie nu-mi place să citesc. hai că-i zic. sună interesant ce spune ea, controlul minții. am mai auzit de asta, citea și mama ceva cărți de-astea când eram mică...de fapt după ce s-a dus tata. da, o fi ceva de ele, am să caut și eu când ajung acasă. da mie nu-mi place să citesc. eh poate astea o să-mi placă”
Și uite așa am plecat în seara aia de la I., am ajuns înapoi în Timișoara și am început să citesc. De atunci, citesc și trăiesc, iar restul vine de la sine.

Eu? Am fost și eu o inspirație pentru alții și încă mai sunt, după cum mi se mai amintește uneori, dar despre asta să vorbească ceilalți. Pănă una alta mă bucur de cei din jur și ei de mine, iar cât o ține... să fie bine.

Arctic. Crede in tine.

O zi de sâmbătă obişnuită cu trezitul destul de târziu dimineaţă, muzică bună şi un mic dejun copios pe terasă. Sătulă să înot printre firele de păr de pe parchet, trag o tură cu aspiratorul (trăiască tehnologia modernă), şterg un colţ de mobilă de praf, deschid larg geamul să aerisesc (chiar dacă geamul dă în noua construcţie de lângă cameră) şi pregătesc ţoalele pentru spălat. Hai să fie program lung de data asta, la 40 de grade, să scoatem mirosul de second din haine. Scap prea mult detergent, mai mut din el şi in a doua căsuţă şi surpriză, compartimentul pentru balsam e plin încă...hm...ceva s-a blocat pe ţeavă. "Lasă", îmi spun, "că se desfundă singură". Închid uşa, setez maşina şi dau PORNIRE.

Ca să vă spun cum stă treaba, familia noastră e "fană" produse româneşti, drept urmare tehnologia din casă (în mare parte din ea) e achiziţionată cu scopul de a susţine producţia naţională. Ca să nu mai spun de cele ale gurii, dacă nu scrie Salonta sau Harghita sau orice altă zonă românească pe ele nu se cumpără.

După vreo 40 de minute în care "mă dau" şi eu ca omu' pe internet, verific maşina. Tot la prima etapă a programului, tot plină cu apă, măcar bine că mai sunt ţoalele înăuntru şi se învârte. După alte 20 de minute revin cu sufletul la gură, în speranţa că scot ceva la uscat. Maşina tot la prima etapă a programului, tot plină cu apă, dar nu se mai învârte. Apăs PAUZĂ, apoi PORNIRE, nimic. O opresc de tot, îi dau drumul din nou, nimic. O opresc, selectez alt program, unul scut de 30 de minute măcar să o ia de la început, dau PORNIRE, nimic. Şi cu o calmitate de necrezut şi o nonşalanţă maximă, scot carnetul de instrucţiuni din dulap, caut modalitatea prin care pot scoate apa din maşină fără să deschid uşa, scot furtunul de dedesubt, umplu 2 ligheane de apă, mă curentez uşor de câteva ori că doar scrie să o scoţi din priză da' unde să mă bag după ea să caut priza, scot ţoalele pline de apă şi detergent si mă aşez cu toate în vană. "Şi aşa vroiam să fac baie" mă gândesc.

Şi uite aşa s-a dovedit a fi extrem de folositoare călătoria în India, unde printre multe încercări de viaţă spălatul la mână a fost o adevărată lecţie, neavând în casa simplă în care locuiam maşină de spălat. Pe lângă formula clasică de a bate podeaua (în cazul acesta vana) cu ţoala, am practicat dansul pe ţoală în lighean.

După o ora de murat pielea am triumfat. Toate ţoalele sunt curate, gata întinse pe sârmă în grădină, iar eu cu un kil mai slabă de la atata dansat şi luptat cu textilu'. Maşina de spălat, care apropo e ARCTIC cu o garanţie de 3 ani (unde mai pui că la 3 ani şi 4 luni după achiziţionare s-a stricat prima dată...) zace golită în baie, aşteptând meşterul să vină să o repare şi pe ea, să mai spele ceva ţoale în viaţa asta.

Mulţumesc ARCTIC. Cred în mine!

Ţine de atitudine

Aproape de articolul celor de la Totb cu poveşti de la ghişee de instituţii, aşa se face că după ce l-am citit, pac în ziua următoare am avut de-a face cu ele, instituţiile şi ghişeele. Instituţiile din povestea mea sunt Judecătoria Timişoara şi mult temuta Direcţie a Finanţelor Publice Timiş (faţa căzută acum)

Vă spun de pe acum că nu am avut niciodată sentimente urâte să le spunem faţă de instituţiile publice, fiindcă am lucrat şi eu într-una cândva, respectiv Prefectura Timiş care mi-a fost casă aproape un an. Eu? Probabil cel mai compătimitor şi prietenos angajat de pe acolo, poate şi datorită faptului că eram cel mai tânăr membru din "echipă". Vă mai spun că din interior lucrurile sunt uşor enervante uneori, poate chiar frustrante, dar ţine de fiecare personalitate în parte cum gestionează situaţiile şi oamenii.

Dar revenind la povestirea mea din ultima săptămână, Judecătoria s-a dovedit a fi un loc destul de uman, ba chiar o instituţie călduroasă, mai ales datorită porumbeilor care şi-au făcut loc să pătrundă în clădire prin acoperişul de sticlă şi habitează la ultimul etaj. Puţin haios dimineaţa cum înainte de ora 08.30 când permit publicului accesul în clădire, se formează un puhoi de lume la intrare lângă aparatul de detectat metale şi obiecte periculoase, parcă ar fi la coadă la gogoşi calde. Aştept răbdător şi zâmbesc cu gândul în minte, în timp ce priviri dubioase mă aţintesc din toate părţile.

Biroul 330 pentru Asociaţii şi Fundaţii are program cu publicul destul de scurt, 6 ore pe săptămână în total, dar la un zâmbet rugător m-au primit şi în afara orelor de audienţă. Arhiva Judecătoriei este un departament îngropat în dosare. Nu am văzut atâtea file la un loc decât în filmele americăneşti. Şi aici deşi ajunsă cu (fix) 45 de minute după terminarea programului cu publicul, în urma unui zâmbet amabil şi a unei feţe prietenoase am fost primită să mi se dezgroape dosarul şi dată hârtia pentru tradus şi legalizat.

După vreo (ce-i drept) 6 drumuri de la un birou la altul, din instituţie la biroul de traduceri şi înapoi, am ajuns la un acord cu doamnele nu foarte prietenoase dar totuşi tolerante, am mulţumit amabil şi m-am îndreptat spre finanţe cu mare bucurie.

"- Bună dimineaţa, am venit după o adeverinţă cum că am plătit taxa de timbru judiciar la Trezorerie.
-  Păi nu la mine, mergeţi jos la ghişeul alb, cum intraţi în stânga.
- Bună dimineaţa, pentru adeverinţă de plată către Trezorerie?
- Nu aici. Sunteţi firmă? NU NU NU la mine. Întrebaţi la registratură!
- .....
- Imi spuneţi vă rog de unde obţin adeverinţă....
- Ah păi nu ştiu, Trezoreria e la primărie, acolo se duc banii.
- ...... Păi mi-aţi spus ieri de camera 106, 107!?!?
- Ia vedeţi aici la camera 1.

La camera 1 o tânără aproape acoperită de hârtii, cu capul în calculator, îşi ridică ochii din monitor şi mă priveşte curioasă. Îi zâmbesc cu speranţa în gât, îi explic ce vreau, mă pune să fac o cerere, să o duc să îi dau număr de înregistrare, mă lasă să aştept lângă ea 5 minute până e gata adeverinţa, mi-o înmânează de-ndată, mulţumesc frumos, îi doresc o zi minunată şi plec.

Deci se poate domnilor! Ţine de atitudine!

Trei inimi ai în tine, muritorule

"Într-o zi, aşteptând sa vină liftul la parterul unui hotel am văzut, într-un târziu, cum, în pragul uşilor automate care se deschideau, a apărut faptura blândă a unui copilaş de o mare frumuseţe. În spate, discretă ca o umbră, mama lui. Dar, vai, la prima mişcare pe care a făcut-o, mi-am dat seama că puştiul suferea de un handicap. Se mişca greu, cu o încordare a întregului său trupuşor ce făcea ca aerul să se crispeze. Îşi îndrepta ochii rugători spre mama sa şi apoi, simţind sprijinul, îndrăzni să păşească. Dar pasul acela era cât o Golgotă, nu pentrul sufletul lui, încă neştiutor, cât pentru biata sa mamă. Şi astfel, de acolo, din lift am văzut cum a coborât dragostea absolută a mamei pentru copilul ei. Zeci de braţe invizibile se întindeau în jurul lui ca aerul să nu-l sfărâme, sau ca privirea curioasă a celor din jur să nu-i rănească sufletul mai mult decât o făcuse viaţa. Îl apăra parcă, mângâindu-l încontinuu. Şi, nu ştiu de ce, în clipa aceea am avut revelaţia că aşa trebuia iubit şi acest popor român de o frumuseţe rară, dar handicapat de o istorie mizerabilă. M-am gândit instantaneu că numai dragostea maternă, cu dimensiunea ei absolută ce putea iubi neclintit în faţa istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezentă. Dragostea de mamă are ceva din dragostea lui Dumnezeu către om, este acea “dragoste care nu cade niciodată”. Oare, astfel de mame nu sunt în fond nişte martiri anonimi, ce zilnic işi ascund jertfa în tresăririle tăcute ale fiinţei? Şi, de ce oare, m-a dus gândul ca la o prăbuşire dureroasă în gol, la poporul român ? Pesemne că am fost răpit de amintirea acelui biet preot de ţară care, în timp ce neamul românesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca să-i zdrobească atât trupul cât şi fiinţa, îndrăznea să spună :”Ideologiile nu sunt bune pentru că nu au mamă”. Am citit cândva o mică povestioară. Se spune că, într-o companie comercială, un om tânăr şi cumsecade a murit. Mare a fost durerea colegilor săi, când au vazut ce s-a întamplat, dar mai mare a fost surprinderea când au aflat, nu se ştie cum, că sufletul bietului om, ajunsese în iad. Iar povestea spune mai departe cum, revoltaţi, aceştia s-au dus până la porţile Iadului ca să-l scoată de acolo. Dar, cu toate rugaminţile şi eforturile, nu au reuşit. Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la rândul său să-i roage pe cei care îi răpiseră sufletul bietului om, să-l elibereze. Dar totul a fost zadarnic. Disperaţi, în cele din urmă, oamenii au apelat la episcopul locului, să-ncerce să facă ceva. Dar şi în faţa acestuia, porţile Infernului au rămas închise. Şi astfel, peste toată această nedreptate, zilele treceau fără speranţă, adâncind durerea celor care îl iubeau. Până când, într-o dimineaţă, în faţa porţii Iadului, cu paşi marunţi, gârbovită parcă de o durere care-i ţinea inima ca într-un cleşte, apăru o bătrânică. -“Tu, cine mai eşti?”răsună vocea, o voce înspăimântătoare coborâtă ca un trăsnet din neantul Infernului. Necutremurată de nimic, decât de propria-i durere, batrâna răspunse: ”Sunt mama lui. Lăsaţi-mă să intru! “ Şi abia atunci, ca prin minune, porţile Iadului s-au deschis, s-au deschis pentru întâia oară iar mama a intrat acolo ca să-şi salveze fiul. Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atat de mult faţă de mama lui, încat să poată să nu-i spună mamă. Ce sfântă ierarhie! De când am fost mic şi până-n ultima ei clipă, mama îmi dădea un sfat: -“Dragul mamei, nu-ţi arăta inima oricui!” Şi nu ştiu de ce, atunci când îmi spunea adevărul acesta, frumoşii ei ochi albaştri, erau străfulgeraţi pentru o clipă de o indefinită tristeţe. Parcă ar fi vrut să mă apere pentru tot restul vieţii, şi realiza că nu putea. Dureroasă fatalitate, ce o făcea să-şi trăiască viaţa din înăbuşite strângeri de inimă, infinite griji ce-i marcau necruţător fiinţa. O asiguram instinctiv că totul o să fie bine. Ca apoi, pe ascuns, să mă arunc în valurile vieţii. Iar viaţa, îmi cerea să nu îmi ascund inima şi abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tărie, zdrobind-o. Prăbuşit, dezamăgit cumplit de trădările vieţii, mă-ntorceam în mica ei garsonieră. Mama se făcea că nu-mi vede rana adâncă ce mă-ngenunchease. Îmi făcea de mâncare, apoi îmi întindea masa având grijă să am în farfurie bucăţile cele mai bune. -“Lasă, dragul mamei, că trece şi asta!” Inima mea se refăcea încet-încet, oblojită de invizibile şi tandre mângâieri. N-aveam de unde să ştiu că, vindecat, plecând apoi, inima ei rămânea cuprinsă de un şuvoi de tristeţe, copleşită de singurătăţi. Se spune că în “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii. Şi atunci, oamenii îşi vorbeau de la inimă la inimă. Ce minune făcuse Dumnezeu, când spusese că “totul o să fie la vedere!” Dar, ce cumplit că acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin păcat. Şi atunci, de ruşine, se spune că inima s-a ascuns în trup. “Trei inimi ai în tine, muritorule!” spun sfinţii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tău şi cea de carne şi sânge prin care curge viaţa . Şi toate trei bat dimpreună. Dar atunci când în tine, inima Domnului nu mai bate, să ştii că eşti în moarte sufletească. Dar eu, simt că lângă inima lui Dumnezeu, mai este o inimă …cea a mamei. Iar când aceasta nu mai bate…eşti singur!"

text de Dan Puric

Permisul auto

"Dumnezeu, iubindu-mă, mă tot pune la felurite încercări ca să nu mă plictisesc.
Aşa a fost şi cu şoferia. Ne-am luat şi noi maşină.
Atunci mi-a zis soţia că ar fi bine să-mi iau permis şi eu, că cine ştie, s-ar putea să fie nevoie vreodată să şofez.
Pentru mine, lucrul astă a venit prea tarziu, şi m-am dus la prima lecţie de şoferie cu emoţii de liceean, la un PECO, unde trebuia să mă întâlnesc cu instructorul.
Tremuram rău pe marginea trotuarului, ca la bacalaureat, şi îl aşteptam. Cel mai bun lucru era că omul nu mă cunoştea.
A venit cu o Dacia de pe vremea lui Ceauşescu, căreia, când i-a pus o frână, chiar în faţa mea, i-au sărit şuruburile pe jos. Le-a adunat tacticos şi le-a pus la locul lor, ignorându-mă.
Era mecanicul absolut, la întâlnirea cu imbecilul absolut.
Locul mortului.
Nea Ilie era plin de vaselină şi avea un fes slinos pe cap. M-a citit din prima, şi-a dat seama cu cine are de-a face.
Daca m-ar fi cunoscut, mi-ar fi spus: - Vai, maestre, ce onorat sunt să vă fiu eu instructor!
Când mi-a zis, fără să se uite la mine: - Bă, asta e cheia!, am îngheţat.
- Fii atent, a continuat el, ambreiajul este tata, frâna este mama, iar acceleraţia este copilul tâmpit care aleargă până ce dă cu capul în prima maşină.
Absolut genial!
Apoi îmi spune scurt: -Treci în locul meu!
Eu, speriat: - Lasă-mă, nene, că n-am mai pus în viaţa mea mâna pe aşa ceva.
El: - Bă, tu nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să te conducă toţi tâmpiţii?
Şi atunci m-am gândit să strig şi eu la poporul român:
Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să fii condus de toţi tâmpiţii?
Era o adevarată resuscitare, domnule!
Şi îmi tot repeta: - Hai, hai, învaţă să conduci!
Ceea ce a urmat a fost incredibil. M-a scos direct în trafic.
Şi eu trebuia să am mâna pe volan, pe chei, pe schimbătorul de viteze, trebuia să mă uit în cele două oglinzi, dar şi în ochii lui.
- Unde te duci, măăă? Nu vezi unde mă bagi? O calci pe baba aia! Nu te uiţi în spate? Vezi, băă, că intră ălă în tine!
Şi m-a ţinut aşa, de îngheţam şi transpiram tot, doua zile la rând! Nu mai eram sănătos! Nici un rol, în viaţa mea, nu m-a solicitat atât de mult, şi nu m-a adus într-o asemenea stare.
În a treia zi s-a liniştit de tot.
Stătea bătrânul cu o mână pe volan şi cu fesul pe ochi.
Dormea, domnule!
Înseamnă că am început să conduc bine, mi-am zis.
Crucea Sfântului Andrei .
Nu l-aţi văzut pe Puric, disperatul, între Maestrul său dormind şi traficul din Bucureşti.
Si, târându-mă încet-încet, am trecut pe lângă un cimitir. Atunci Maestrul a deschis ochii:
- Bă, vezi? Aici e o fostă elevă de-a mea!
Mie mi-a îngheţat coloana vertebrală.
- În cimitir?
- Pai da! Nu e singură, e cu soţul!
- Cum a ajuns acolo?
- Tot aşa, bă, ca şi tine, nu a oprit la Crucea Sfântului Andrei , aia pe unde trece trenul. Păi, băă, când vezi o cruce, nu te opreşti să te închini? Treci ca animalul? Ce-o fi cu graba asta, că tot acolo ajungi!
Omul ăsta m-a creştinat pe mine, teologul lui peşte.
Avea dreptate! Când vezi Crucea Sfântului Andrei, te uiţi în dreapta şi nu crezi nici măcar în ăla de-ţi face semn cu steagul, că e ţara plină de proşti.
Vei învaţa să conduci când vei şti să te fereşti de proşti, nu când vei şti legea !"

text de Dan Puric