Sunt biciclist. Am drepturi.

Nu știu cum e la alții dar mie ideea de drepturi mă fascinează și îmi dă un tupeu teribil. Iar eu sunt biciclist, deci am drepturi!

Să vă spun cum stă treaba. Dimineața urc încrezătoare pe bicicletă, gata de cele 30 de minute de pedalat până la birou. În cartier mă bucur de străzile relativ goale, ba cu vreun cățel care uneori mă fugărește, ba cu vreo mașină ce iese din curte. La prima intersecție mare are loc prima interacțiune cu traficul. Tramvaie, mașini, tiruri, nu mai spun de taximetriștii care ar călca orice în roți numai să treacă ei primii! Cobor pe lângă bicicletă, mă apropii de trecere, pun primul picior și aștept. Și aștept aștept până îmi umplu fața de praf de la namilele ce cară vite și mașini și le duc în Germania la vândut. Ba chiar trebuie să mă îndepărtez puțin de bordură să nu mă zboare vântu'. Într-un final glorios trec și eu când semaforul de la cealaltă intersecție se face roșu, dar dreptul îmi este încălcat, sunt iritat. ”Lasă că vă învăț eu minte” îmi zic.

Pe malul Begăi, la piața, e a doua intersecție de care mă lovesc. Dar aici treaba stă invers pentru că în ciuda nebuniei de tramvaie și mașini care vin de pe pod, apar EU pe lângă bicicleta mea albă Peugeot, în mijlocul străzii, pe trecere ce-i drept, provocând totuși un mini blocaj de câteva secunde. Nu claxoane, nu înjurături. Zâmbesc mulțumită și pedalez mai departe. 1-1.

Nu mai spun că prin zonele centrale cu sens unic și trotuare pline de copii și părinți de copii ce merg la grădi aleg sensul interzis decât mersul pe jos pe trotuar. Dar am să vă spun în schimb povestea lui Ghiță pietonu' după cum l-am denumit eu. Nebunia asta se întâmplă în centru în parcarea de la Modex. În mijlocul străzii, de departe, văd un bătrânel destul de sprinten cum merge în zig-zag. ”Beat la ora asta mă îndoiesc să fie”, gândesc, și mă apropii din spate claxonând. Nimic. Continui cu clopotele...nimic. Iar când ajung în spatele lui și dau stânga să îl ocolesc (destul de aproape totuși să îl atenționez că prin mijlocul drumului NU se merge) pasul lui o ia direct în bicicletă, ceea ce a făcut lecția în trafic și mai intensă. Desigur că a urmat un set de replici în care eu îl învățam că pe mijlocul străzii există riscul serios de a fi ”flecit” în timp ce el o ținea pe aia cu ”tinerii din ziua de azi”. Ca nici 10 secunde să nu treacă și ce să vezi în spatele omului...o mașinoacă ce vroia să treacă, și ea cu aceleași drepturi ca mine. Am început să râd, am încercat să-i fac semne bătrânelului să se uite în spate în zadar. Mi-am văzut de drum în timp ce îmi imaginam fața omului speriat când s-o întoarce de data asta în spate să vadă...4 roți în loc de 2.

Atât vă mai povestesc ca lecția mi s-a întors tot prin centru, dar din partea unui autobuz de-ăla mov cu Poli, care vrând sa-mi dea o lecție că se merge pe pistă nu pe stradă, m-a ocolit la o distanță de câțiva centimetri. Dar eu am acceptat lecția cu bucurie (și un puls de 220 desigur) iar de atunci mă car pe pistă, dă-le-colo de borduri.

Oricum e fain să ai drepturi și e fain și să le respecți şi pe-ale celorlalţi. Atunci când nu te grăbești prea tare desigur :)