Toamna şi Tangoul

"Tangoul este un bărbat şi o femeie care se caută unul pe celălalt. Este o căutare a îmbrăţişării, a unui mod de a fi împreună" (Juan Carlos Copes, dansator şi coregraf)
 
Se întâmplă într-un mic bar semi-întunecat. Un vin, o ţigară, o muzică şi un dans. Ea stă aşezată la masă trăgând uşor un fum lung din ţigareta fină. El o priveşte din celălalt colţ al camerei. Ea serveşte o gură din paharul de vin şi îşi ridică privirea spre lume. Cupluri care dansează, fum şi arome alese. Atunci se întâmplă, privirile lor se intersectează şi îşi vorbesc. S-au înţeles perfect. Urmează frumosul şi inevitabilul.

Dansul. Tangoul.

Se îndreaptă unul spre celălalt, ajung faţă în faţă şi respiră adânc. Se apropie, îşi ating trupurile şi pornesc. El şi Ea împreună. Se simt, se armonizează, calcă împreună şi zâmbesc. E perfect. Mâna ei într-a lui, pasul lui lângă al ei.

Dansează împreună spre necunoscut. Păşesc împreună spre povestea ce se creează. După o vreme dansează parcă se cunosc de-o viaţă.

Cam astfel se întâmplă aici, acum, chiar aşa . Ritmul, îmbrăţişarea, pasul, muzica. Te uiţi la ei şi nu te-ai mai opri din privit. Fiecare are o poveste. O creează păşind. O simt îmbrăţişând. O transmit dansând.

Azi l-am simţit, pe el, tangoul!

De fapt totul începe demult, cam prin 1880 şi prin Argentina. Se adună buenos aires-ienii şi decid să revoluţioneze dansurile vremii. Fac un dans senzual şi orgolios, cu tente africane, pentru ca mai apoi, în timp, să-l cizeleze tot mai mult. Prin 1900 devine încet un dans al înaltei societăţi, modest, firav şi natural zic ei. Aşa apare "La Cumparsita", cam prin 1916, care de atunci devine dansul de final al unei seri de Milonga (poveste lungă) şi care se dansează de regulă cu un partener mai special. Mai târziu prin anii 30 apare Carlos Gardel şi face tangoul memorabil, la fel ca inegalabila melodie "Por una cabeza" care trezeşte tot ce-i mai frumos într-unul şi care tot apare prin filme că e imposibil să nu o fi auzit vreodată. Până în anii 50 se întâmpla uniunea...dintre voce şi orchestră, iar muzica prinde un alt gust. Mai apoi orchestra lui Osvaldo Pugliese face furori iar anumite melodii de tango ajung să fie cerute în mod expres la evenimente. Spre anii 90 apare Astor Piazzolla sau Gotan Project care îmbină stilurile muzicale şi fac tangoul din ce în ce mai special, un tango modern.

 Însă eu, abea azi l-am simţit, pe el, tangoul!

Tramvaiul de noapte

La 10 noaptea în tramvaiul 2 s-a creat o oareșicare comunitate. Numărul mic de pasageri creează o atmosferă plăcută, intimă chiar. Urc calmă în tramvai, neavând agitația tipică prin spate care să mă bruscheze ”Haideți doamnă odată că mai e lume de urcat!” Scot cardul și îl dau prin fața aparatului. Realizez că Raiffeisen nu are înțelegere cu RATT, bag cardul înapoi și îl scot pe cel bun să validez totuși că am trecut pe aici. Mă așez pe scaun și privesc în jur.

Un cuplu a ieșit la plimbare cu Atos, o frumusețe de cățel care dă insistent din coadă la orice mișcare. Mă uit la el din când în când și zâmbesc. O doamnă la vreo 60 de ani urcă grăbită, să nu cumva să vină verdele și să plece tramvaiul fără ea. După ce își trece cardul prin fața aparatului vede cățelul și zâmbește. Încă e roșu și din spate se aude o voce ”Deschide prietene că vreau să cobor!” Ne întoarcem cu toții și un omul lung, slab, cu ochelari de John Lenon maro închis și un butoiaș de bere în mâna căuta insistent butonul de deschidere a ușii. Deodată pac ușa se deschide, doar că Lenon a nostru ratează și intră direct în stâlpul dintre uși. Se adună ușurel și pășește pe trepte afară din tramvai. Eu și doamna de aproximativ 60 de ani ne uitam la el, ne uităm una la alta și începem să chicotim. Alții râd vizibil pe sub mustăți. Atos dă din coadă fericit în timp ce îl urmărește pe Lenon coborând.

Un alt cuplu aleargă până în dreptul ușii și urcă rapid. Bărbatul mulțumește vatmanului și se așează amândoi în spatele meu nu înainte de a scana vagonul cu privirea. Bărbatul parcă zâmbește fiecărui om din spate și ia loc. Ne regăsim privirile în timp ce ne întoarcem să-l vedem pe cel mai fericit pasager din tramvai, Atos, care încă dă fericit din coada pufoasă în timp ce stăpânul lui verifică să nu deranjeze pe cei din jur.

Sunt plăcute călătoriile cu tramvaiul. E viață în ele.

Taxa judiciară

Continuăm povestea cu vizitele la Judecătoria Timişoara pentru că nu au luat sfârşit încă, şi nici nu vor lua abea peste încă vreo săptămână dacă dă Dumnezeu.

Aceeaşi minunată în persoană, adică eu, acelaşi scop, modificarea "bibliei", adică actelor organizaţiei în care îmi petrec io majoritatea orelor din zi. Oricum partea dificilă a trecut, iar momentan deţin hotărârea civilă prin care se aprobă modificările cerute cu mesajul "Veniţi la camera 330 să ridicaţi setul de documente".

De data asta chiar la timp, în programul de ore cu publicul apar la camera cu pricina unde aceeaşi doamnă cu colţurile gurii îndreptate în jos mă întâmpină. Nu e ursuză însă faţa şi vocea ei îmi inspiră o tristeţe maximă. "Oare ea îşi dă seama că stă aşa?" gândesc. "-Bună ziua. Am primit hotărârea civilă cum că s-au aprobat modificările!" Ah, âh caută dosarul, ba e ba nu e, găseşte până la urmă setul de documente care mă aştepta special pe mine şi mi-l dă, cu menţiunea să semnez că am primit, să scriu cine sunt, ce fac în organizaţie şi data. Semnez, pun mâna bucuroasă pe setul de acte, îl îndes în traistă, mulţumesc frumos şi dau spre uşă. "Să depuneţi cerea jos la registratură." Mă întorc speriată în timp ce îmi zboară prin minte tot felu "Iar cerere, deci nu e gata, dacă nu se aprobă cererea, oare cât mai durează, ce naiba de cerere mai vrea şi asta?" O întreb despre ce cerere e vorba şi mă loveşte. Cererea pentru ştampilă definitivă asupra hotărârii civile dată de ei, cum de nu mi-am dat seama, bleagă ce sunt. Adică mai fac o cerere prin care solicit ştampila definitivă pe hotărâre, cerere în care menţionez că nu am nimic de obiectat pentru că mi-au aprobat modificările cerute...DUH. "Sigur, mă duc acum să depun cererea. Da totuşi, pot să o scriu aici, să fiu sigură că e bună?" Cu o amabilitate maximă, îmi trage un scaun, îmi dă o coală albă şi un pix şi îmi dictează ca la prost ce să scriu. "Se depunde cererea cu hotărârea şi cu taxa judiciară de 5 lei la registratură. Taxa se poate plăti la poştă. Este aici jos poştă da vă ia 5 lei în plus pentru serviciu." Mă duc la poşta mare mă gândesc, de ce să plătesc 5 lei în plus. Profund recunoscătoare, mă închin, urez alea bune şi plec. Hai cu poşta, cererea e gata, hotărârea slavă cerului e cu mine, revin în timp cu taxa plătită şi basta.
La poşta mare ghişeul e plin, doamna din faţă plăteşte amenzi, alta internetu', alţii pun recomandate, hehe eu am de dat doar 5 lei. După 10 minute ajung la rând şi ce să vezi "Buletinul pentru care se plăteşte taxa vă rog." Scot buletinul şi mă loveşte atunci, păi stai aşa că eu plătesc da e pentru firmă nu pentru mine. "Ah păi atunci mergeţi la primărie pentru persoane juridice. Nu mai e la noi. Mergeţi acolo lângă Banc Post, în centru." Era prea frumos să fie adevărat.

Povestea aproape pe terminate continuă cu vizita la direcţia fiscală a primăriei unde cu toate că era o groază de lume la rând, ce să vezi, ghişeul pentru taxa asta asta a mea era gol, şi sunt invitată de o doamnă tare amabilă şi zâmbăreaţă să plătesc. Ne dorim zi senină şi plec încântată. Doar că e deja târziu să mai depun cererea la Judecătorie, programul fiind până la miezu' zilei. Aşa că o nouă zi mă aşteaptă să depun cererea şi taxa plătită, ca să avem şi noi maică niţel de modificări în acte. Şi toate astea pentru o taxă de 5 lei...

De ce naiba protestăm

"Oamenii sunt manipulaţi de unii care au fost plătiţi...la noi se fac lucruri doar pentru avantaje. Mi-aş dori să fie altfel, îmi place şi mie să visez dar realitatea şi experienţa vieţii mă aduce cu picioarele pe pământ..."

Cam aşa se desfăşura o discuţie online cu un prieten legată de subiectul protestelor din Pungeşti, sau pentru Roşia Montană, gaze de şist şi alte drăcovenii. Am părăsit calculatorul uşor demoralizată. "Adică eu pentru ce naiba protestez? Adică totul e în zadar? Adică într-adevăr ruşii plătesc pe unii şi pe alţii care manipulează un număr de jde mii de oameni să iasă în stradă şi să protesteze în neştire că vezi doamne ne iau americanii gazele şi nu ei?

M-am scuturat de gânduri şi duminică am ieşit din nou în stradă să mă conving. Centrul Timişoarei era destul de gol, peisajul întărea parcă porcăria aia de idee că totul e în zadar. Câteva mâini de oameni adunaţi într-un lateral de piaţă erau pregătiţi de acţiune. M-am alăturat. S-au alăturat şi alţii apoi, încă un grup apărut după 10 minute şi tot aşa. S-au citit câteva idei de modificări politice ideale, s-a reamintit de ce protestăm (ia aminte mă Oană mă că de aia eşti aici, că nu-ţi convine una şi alta şi poţi şi vrei să arăţi că nu-ţi convine), s-au împărţit rolurile diabolice de prim ministru şi preşedinte şi alte clase politice şi s-a pornit la pas, prin oraş, cu vocile răsunând la unison în piaţă, cu sticle şi gălăgie şi mare tam tam. Şi după nici jumătate de oră a început să curgă sentimentu' prin mine că NU. Nu e in zadar.

Cu bicicleta într-o mână şi sticla de plastic plină de pietre în cealaltă mergeam pe prima bandă a şoselei. Fiind chiar la margine de grup la un moment dat în dreptul meu s-a alăturat un jandarm care conducea puhoiul de lume. Mă ferea de fapt de maşinile cărora li se permisese circulaţia pe a doua bandă. Mergea 2 paşi, se mai uita la bicicletă, ba în spate la şosea şi a continuat aşa cam tot drumul. Am avut alături aceiaşi 2 jandarmi şi credeţi sau nu, i-am simţit atât de prezenţi şi de implicaţi, încât lipsea doar să mai strige şi ei vreo vorbă de protesc că ai noştri erau. Nicio urmă de oboseală, de plictiseală, au mers la pas cu noi şi au urmărit ba maşinile ce ne ocoleau, ba reacţiile din jur, îndemnând parcă omu de la etaju 10 să iasă şi el la umblătură.

Reacţiile oamenilor care asistau tacit la protest m-au răscolit şi ele. Oameni ieşiti pe balcon cu steagul României fluturând în vânt, bătrâni pasivi care nu înţelegeau nici în ruptul capului ce se întâmplă, nişte tineri laşi ce s-au ascuns după perdea când am ridicat ochii la geamu' lor şi au stins lumina, să nu cumva să îi vedem, bunici ce şi-au scos nepoţii în mulţime şi s-au alăturat protestului pentru o oră bună. Toate erau reacţii care îmi aminteau de ce naiba protestăm. Iar când am ajuns înapoi în miezu' oraşului şi fraza "Uniţi salvăm Roşia Montană" răsuna în tot centrul mai ceva ca-ntr-un concert, atunci am fost convinsă de ce naiba protestez.

-Protestez pentru că într-adevăr simt că există o posibilitate ca lucrurile să se schimbe (oricât de naivă ar spune unii şi alţii că e ideea).
-Protestez pentru că îmi pasă şi pentru că am crescut arătând de fiecare dată că îmi pasă.
-Potestez pentru că energia care mă însoţeşte de-a lungul marşului e colectivă, deci unică şi puternică.
-Protestez pentru că e o modalitate ideală de a transmite informaţia, în timp ce Antena 1 o tot dă cu blondele şi schimbu de mame.
-Protestez pentru că e bine ca şi ăi mici să ştie ce naiba se întâmplă în ţara asta ce le e casă.
-Protestez fiindcă natura ce urmează a se distruge e mai peţioasă decât orice şi fără ea am fi nimic.
-Protestez pentru că fiecare om în plus face diferenţa.
-Protestez pentru că protestul ăsta e o lecţie de viaţă pentru mine întâi, apoi pentru restul.
-Protestez pentru că vreau şi simt.

Când o să fiu mare o să mă fac...

Îmi amintesc cu atâta haz de vremea când eram mititică şi primeam veşnica întrebare din partea adulţilor " Şi ce vrei să te faci când vei fi mare?" Mă întreb acum dacă exită vreo meserie pe care să nu mi-o fi imaginat atunci, fiindcă de la grădinar, la dansatoare, de la om care vinde în piaţă până la învăţătoare mi-au trecut toate prin minte. Şi susţinând ideea că atunci când eşti fraged eşti mai creativ şi mai isteţ decât la mai mulţi ani, să vă spun cum ne petreceam noi, ăştia micii de pe Lugojului, zilele copilăriei. Eram o trupă tare diversă, vreo 3 copii la mine în bloc (din care 2 mai mici da' numa' buni de joacă), vreo 2-3 în blocul de lângă, încă vreo 4-5 la câteva blocuri distanţă, şi ne vedeam în reprize.

Printre nenumăratele jocuri şi situaţii imaginate sunt câteva de care şi acum mă minunez că le-am putut inventa. Ne vedeam uneori în spatele blocului meu şi ne jucam de-a şcoala. Noi aştia cu grai eram profesorii, iar negrăitoarele (tufele, pomişorii, buruienile) erau elevii. Şi atâtea le povesteam şi le dădeam note şi îi scoteam la răspuns că ne prindea seara şi noi tot făceam lecţii cu buruiana. Ba chiar am putea spune că există în spatele acelui bloc cele mai deştepte plante din Timişoara, la câte lecţii au primit când erau mici nu cred să se fi bucurat vreo altă plantă din urbe.

Dentişti? Am fost şi din ăia, iar pacienţii erau...zidurile blocului. Toate blocurile aveau o tencuială (unii ar numi-o comunistă) cu striaţii, cum să zic, cu nişte găuri numa bune de umplut cu ceva, iar acel ceva era de fapt pasta noastră "stomatologică" făcută din praf de cretă cu apă. Să vezi cum veneau şi plecau pacienţii, iar noi, cu măsuţele încărcate de diverse ustensile eram gata să plombăm toate cariile blocurilor...ăăă...pacienţilor. Treaba interesantă e că locul unde se întâmpla "doctoreala" era pe alt bloc, nu al nostru, ca nu cumva să vină vreun vecin din scară la mama să-i spună: "Doamnă, copilul dumneavoastră ne plombează clădirea!"

Piaţa se întampla mereu la blocul în care stăteau Sabrina şi Doris, pe balconul deschis de la parter, sub geamul... de fapt nici nu mai ştiu cine stătea după geamul ăla din dreptul pieţei noastre. "Vindeam" de toate, de la pietre-carne, lemne, până la buruieni-adică legume pentru ciorbă şi te mai miri ce, iar banii erau frunzele din gardul viu al blocului de vizavi. Oricât insista vecina de la 2 să nu mai rupem natura schimbul nu se putea face fără bani, nu?

Clasicele poveşti cu Barbie erau la ordinea zilei, iar când a apărut Barbie care îşi îndoaie genunchii, mamăăă ce nebunie pe piaţă. Coseam haine (atunci mă visam croitoreasă când o să fiu mare), culegeam bucăţele de gresie de pe la gunoi şi pietre şi le făceam mobilier în casă, umpleam căduţa cu apă şi făceam baie, cred că nici nu aveam în casă atâtea câte aveau păpuşile noastre.

M-am jucat şi cu maşinute, şi cu lego, şi cu personajele vesele şi colorate din ouăle kinder cărora le tot construiam căsuţe împreună cu vecinii de la etajul de mai jos (aşa mă gândeam că oi construi la lume şi când oi fi mare). Mă jucam cu orice pica la mână şi din orice făceam un motiv de bucurie.

Şi-am ajuns mare şi ce să vezi, nu m-am făcut nici dentist, nici învăţătoare, nici constructor sau arhitect, nu vând la piaţă şi nici nu pun gresii prin case. În schimb am fost secretar şi librar, şi administrator şi altele. Măcar am ajuns să fiu actriţă, după cum mă încurajau adulţii când am mai crescut puţin şi am început să mă strâmb din faţă, deci ceva tot s-a materializat din minunata mea copilărie.