Când o să fiu mare o să mă fac...

Îmi amintesc cu atâta haz de vremea când eram mititică şi primeam veşnica întrebare din partea adulţilor " Şi ce vrei să te faci când vei fi mare?" Mă întreb acum dacă exită vreo meserie pe care să nu mi-o fi imaginat atunci, fiindcă de la grădinar, la dansatoare, de la om care vinde în piaţă până la învăţătoare mi-au trecut toate prin minte. Şi susţinând ideea că atunci când eşti fraged eşti mai creativ şi mai isteţ decât la mai mulţi ani, să vă spun cum ne petreceam noi, ăştia micii de pe Lugojului, zilele copilăriei. Eram o trupă tare diversă, vreo 3 copii la mine în bloc (din care 2 mai mici da' numa' buni de joacă), vreo 2-3 în blocul de lângă, încă vreo 4-5 la câteva blocuri distanţă, şi ne vedeam în reprize.

Printre nenumăratele jocuri şi situaţii imaginate sunt câteva de care şi acum mă minunez că le-am putut inventa. Ne vedeam uneori în spatele blocului meu şi ne jucam de-a şcoala. Noi aştia cu grai eram profesorii, iar negrăitoarele (tufele, pomişorii, buruienile) erau elevii. Şi atâtea le povesteam şi le dădeam note şi îi scoteam la răspuns că ne prindea seara şi noi tot făceam lecţii cu buruiana. Ba chiar am putea spune că există în spatele acelui bloc cele mai deştepte plante din Timişoara, la câte lecţii au primit când erau mici nu cred să se fi bucurat vreo altă plantă din urbe.

Dentişti? Am fost şi din ăia, iar pacienţii erau...zidurile blocului. Toate blocurile aveau o tencuială (unii ar numi-o comunistă) cu striaţii, cum să zic, cu nişte găuri numa bune de umplut cu ceva, iar acel ceva era de fapt pasta noastră "stomatologică" făcută din praf de cretă cu apă. Să vezi cum veneau şi plecau pacienţii, iar noi, cu măsuţele încărcate de diverse ustensile eram gata să plombăm toate cariile blocurilor...ăăă...pacienţilor. Treaba interesantă e că locul unde se întâmpla "doctoreala" era pe alt bloc, nu al nostru, ca nu cumva să vină vreun vecin din scară la mama să-i spună: "Doamnă, copilul dumneavoastră ne plombează clădirea!"

Piaţa se întampla mereu la blocul în care stăteau Sabrina şi Doris, pe balconul deschis de la parter, sub geamul... de fapt nici nu mai ştiu cine stătea după geamul ăla din dreptul pieţei noastre. "Vindeam" de toate, de la pietre-carne, lemne, până la buruieni-adică legume pentru ciorbă şi te mai miri ce, iar banii erau frunzele din gardul viu al blocului de vizavi. Oricât insista vecina de la 2 să nu mai rupem natura schimbul nu se putea face fără bani, nu?

Clasicele poveşti cu Barbie erau la ordinea zilei, iar când a apărut Barbie care îşi îndoaie genunchii, mamăăă ce nebunie pe piaţă. Coseam haine (atunci mă visam croitoreasă când o să fiu mare), culegeam bucăţele de gresie de pe la gunoi şi pietre şi le făceam mobilier în casă, umpleam căduţa cu apă şi făceam baie, cred că nici nu aveam în casă atâtea câte aveau păpuşile noastre.

M-am jucat şi cu maşinute, şi cu lego, şi cu personajele vesele şi colorate din ouăle kinder cărora le tot construiam căsuţe împreună cu vecinii de la etajul de mai jos (aşa mă gândeam că oi construi la lume şi când oi fi mare). Mă jucam cu orice pica la mână şi din orice făceam un motiv de bucurie.

Şi-am ajuns mare şi ce să vezi, nu m-am făcut nici dentist, nici învăţătoare, nici constructor sau arhitect, nu vând la piaţă şi nici nu pun gresii prin case. În schimb am fost secretar şi librar, şi administrator şi altele. Măcar am ajuns să fiu actriţă, după cum mă încurajau adulţii când am mai crescut puţin şi am început să mă strâmb din faţă, deci ceva tot s-a materializat din minunata mea copilărie.