Cam aşa se desfăşura o discuţie online cu un prieten legată de subiectul protestelor din Pungeşti, sau pentru Roşia Montană, gaze de şist şi alte drăcovenii. Am părăsit calculatorul uşor demoralizată. "Adică eu pentru ce naiba protestez? Adică totul e în zadar? Adică într-adevăr ruşii plătesc pe unii şi pe alţii care manipulează un număr de jde mii de oameni să iasă în stradă şi să protesteze în neştire că vezi doamne ne iau americanii gazele şi nu ei?
M-am scuturat de gânduri şi duminică am ieşit din nou în stradă să mă conving. Centrul Timişoarei era destul de gol, peisajul întărea parcă porcăria aia de idee că totul e în zadar. Câteva mâini de oameni adunaţi într-un lateral de piaţă erau pregătiţi de acţiune. M-am alăturat. S-au alăturat şi alţii apoi, încă un grup apărut după 10 minute şi tot aşa. S-au citit câteva idei de modificări politice ideale, s-a reamintit de ce protestăm (ia aminte mă Oană mă că de aia eşti aici, că nu-ţi convine una şi alta şi poţi şi vrei să arăţi că nu-ţi convine), s-au împărţit rolurile diabolice de prim ministru şi preşedinte şi alte clase politice şi s-a pornit la pas, prin oraş, cu vocile răsunând la unison în piaţă, cu sticle şi gălăgie şi mare tam tam. Şi după nici jumătate de oră a început să curgă sentimentu' prin mine că NU. Nu e in zadar.
Cu bicicleta într-o mână şi sticla de plastic plină de pietre în cealaltă mergeam pe prima bandă a şoselei. Fiind chiar la margine de grup la un moment dat în dreptul meu s-a alăturat un jandarm care conducea puhoiul de lume. Mă ferea de fapt de maşinile cărora li se permisese circulaţia pe a doua bandă. Mergea 2 paşi, se mai uita la bicicletă, ba în spate la şosea şi a continuat aşa cam tot drumul. Am avut alături aceiaşi 2 jandarmi şi credeţi sau nu, i-am simţit atât de prezenţi şi de implicaţi, încât lipsea doar să mai strige şi ei vreo vorbă de protesc că ai noştri erau. Nicio urmă de oboseală, de plictiseală, au mers la pas cu noi şi au urmărit ba maşinile ce ne ocoleau, ba reacţiile din jur, îndemnând parcă omu de la etaju 10 să iasă şi el la umblătură.
Reacţiile oamenilor care asistau tacit la protest m-au răscolit şi ele. Oameni ieşiti pe balcon cu steagul României fluturând în vânt, bătrâni pasivi care nu înţelegeau nici în ruptul capului ce se întâmplă, nişte tineri laşi ce s-au ascuns după perdea când am ridicat ochii la geamu' lor şi au stins lumina, să nu cumva să îi vedem, bunici ce şi-au scos nepoţii în mulţime şi s-au alăturat protestului pentru o oră bună. Toate erau reacţii care îmi aminteau de ce naiba protestăm. Iar când am ajuns înapoi în miezu' oraşului şi fraza "Uniţi salvăm Roşia Montană" răsuna în tot centrul mai ceva ca-ntr-un concert, atunci am fost convinsă de ce naiba protestez.
-Protestez pentru că într-adevăr simt că există o posibilitate ca lucrurile să se schimbe (oricât de naivă ar spune unii şi alţii că e ideea).
-Protestez pentru că îmi pasă şi pentru că am crescut arătând de fiecare dată că îmi pasă.
-Potestez pentru că energia care mă însoţeşte de-a lungul marşului e colectivă, deci unică şi puternică.
-Protestez pentru că e o modalitate ideală de a transmite informaţia, în timp ce Antena 1 o tot dă cu blondele şi schimbu de mame.
-Protestez pentru că e bine ca şi ăi mici să ştie ce naiba se întâmplă în ţara asta ce le e casă.
-Protestez fiindcă natura ce urmează a se distruge e mai peţioasă decât orice şi fără ea am fi nimic.
-Protestez pentru că fiecare om în plus face diferenţa.
-Protestez pentru că protestul ăsta e o lecţie de viaţă pentru mine întâi, apoi pentru restul.
-Protestez pentru că vreau şi simt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu