"Într-o zi, aşteptând sa vină liftul la parterul unui hotel am văzut, într-un târziu, cum, în pragul uşilor automate care se deschideau, a
apărut faptura blândă a unui copilaş de o mare frumuseţe. În spate,
discretă ca o umbră, mama lui.
Dar, vai, la prima mişcare pe care a făcut-o, mi-am dat seama că puştiul
suferea de un handicap. Se mişca greu, cu o încordare a întregului său
trupuşor ce făcea ca aerul să se crispeze. Îşi îndrepta ochii rugători
spre mama sa şi apoi, simţind sprijinul, îndrăzni să păşească. Dar pasul
acela era cât o Golgotă, nu pentrul sufletul lui, încă neştiutor, cât
pentru biata sa mamă. Şi astfel, de acolo, din lift am văzut cum a coborât dragostea absolută a
mamei pentru copilul ei. Zeci de braţe invizibile se întindeau în jurul
lui ca aerul să nu-l sfărâme, sau ca privirea curioasă a celor din jur
să nu-i rănească sufletul mai mult decât o făcuse viaţa. Îl apăra parcă,
mângâindu-l încontinuu. Şi, nu ştiu de ce, în clipa aceea am avut revelaţia că aşa trebuia
iubit şi acest popor român de o frumuseţe rară, dar handicapat de o
istorie mizerabilă.
M-am gândit instantaneu că numai dragostea maternă, cu dimensiunea ei
absolută ce putea iubi neclintit în faţa istoriei potrivnice, ne mai
poate ridica din tragedia prezentă.
Dragostea de mamă are ceva din dragostea lui Dumnezeu către om, este
acea “dragoste care nu cade niciodată”.
Oare, astfel de mame nu sunt în fond nişte martiri anonimi, ce zilnic
işi ascund jertfa în tresăririle tăcute ale fiinţei? Şi, de ce oare, m-a dus gândul ca la o prăbuşire dureroasă în gol, la
poporul român ?
Pesemne că am fost răpit de amintirea acelui biet preot de ţară care, în
timp ce neamul românesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului
ce-ncerca să-i zdrobească atât trupul cât şi fiinţa, îndrăznea să
spună :”Ideologiile nu sunt bune pentru că nu au mamă”.
Am citit cândva o mică povestioară. Se spune că, într-o companie
comercială, un om tânăr şi cumsecade a murit. Mare a fost durerea
colegilor săi, când au vazut ce s-a întamplat, dar mai mare a fost
surprinderea când au aflat, nu se ştie cum, că sufletul bietului om,
ajunsese în iad.
Iar povestea spune mai departe cum, revoltaţi, aceştia s-au dus până la
porţile Iadului ca să-l scoată de acolo. Dar, cu toate rugaminţile şi
eforturile, nu au reuşit.
Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la rândul său să-i roage
pe cei care îi răpiseră sufletul bietului om, să-l elibereze. Dar totul
a fost zadarnic.
Disperaţi, în cele din urmă, oamenii au apelat la episcopul locului,
să-ncerce să facă ceva. Dar şi în faţa acestuia, porţile Infernului au
rămas închise. Şi astfel, peste toată această nedreptate, zilele treceau
fără speranţă, adâncind durerea celor care îl iubeau.
Până când, într-o dimineaţă, în faţa porţii Iadului, cu paşi marunţi,
gârbovită parcă de o durere care-i ţinea inima ca într-un cleşte,
apăru o bătrânică.
-“Tu, cine mai eşti?”răsună vocea, o voce înspăimântătoare coborâtă ca
un trăsnet din neantul Infernului.
Necutremurată de nimic, decât de propria-i durere, batrâna răspunse: ”Sunt mama lui. Lăsaţi-mă să intru! “ Şi abia atunci, ca prin minune, porţile Iadului s-au deschis, s-au
deschis pentru întâia oară iar mama a intrat acolo ca să-şi salveze
fiul.
Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atat de mult faţă de mama
lui, încat să poată să nu-i spună mamă. Ce sfântă ierarhie!
De când am fost mic şi până-n ultima ei clipă, mama îmi dădea un sfat:
-“Dragul mamei, nu-ţi arăta inima oricui!” Şi nu ştiu de ce, atunci când îmi spunea adevărul acesta, frumoşii ei
ochi albaştri, erau străfulgeraţi pentru o clipă de o indefinită
tristeţe. Parcă ar fi vrut să mă apere pentru tot restul vieţii, şi
realiza că nu putea.
Dureroasă fatalitate, ce o făcea să-şi trăiască viaţa din înăbuşite
strângeri de inimă, infinite griji ce-i marcau necruţător fiinţa.
O asiguram instinctiv că totul o să fie bine. Ca apoi, pe ascuns, să mă
arunc în valurile vieţii. Iar viaţa, îmi cerea să nu îmi ascund inima şi
abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tărie, zdrobind-o.
Prăbuşit, dezamăgit cumplit de trădările vieţii, mă-ntorceam în mica ei
garsonieră.
Mama se făcea că nu-mi vede rana adâncă ce mă-ngenunchease. Îmi făcea de
mâncare, apoi îmi întindea masa având grijă să am în farfurie bucăţile
cele mai bune.
-“Lasă, dragul mamei, că trece şi asta!”
Inima mea se refăcea încet-încet, oblojită de invizibile şi tandre
mângâieri.
N-aveam de unde să ştiu că, vindecat, plecând apoi, inima ei rămânea
cuprinsă de un şuvoi de tristeţe, copleşită de singurătăţi.
Se spune că în “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de
haina de har a inimii. Şi atunci, oamenii îşi vorbeau de la inimă la
inimă. Ce minune făcuse Dumnezeu, când spusese că “totul o să fie la
vedere!”
Dar, ce cumplit că acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin păcat. Şi
atunci, de ruşine, se spune că inima s-a ascuns în trup.
“Trei inimi ai în tine, muritorule!” spun sfinţii, “Cea a lui Dumnezeu,
cea a sufletului tău şi cea de carne şi sânge prin care curge viaţa . Şi
toate trei bat dimpreună. Dar atunci când în tine, inima Domnului nu
mai bate, să ştii că eşti în moarte sufletească.
Dar eu, simt că lângă inima lui Dumnezeu, mai este o inimă …cea a
mamei.
Iar când aceasta nu mai bate…eşti singur!"
text de Dan Puric

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu