Acum câţiva ani, pe când eram studentă şi descoperisem frumuseţile voluntariatului, fiind membră într-o mare organizaţie studenţească, am decis să plec într-o practică de-asta plătită, să văd şi eu lumea, să simtă şi pielea mea cum e să munceşti în altă ţară. Primul gând...Europa. M-am învârtit pe platforma aia cu joburi de mi-au sărit ochii dar nimic nu mă scotea din casă. Şi atunci a apărut ea. Într-o seară înainte de obişnuita şedinţă săptămânală cu membrii organizaţiei, se făcea mare tam tam pe holuri că avem un invitat special. "A venit în ţară pentru câteva zile şi am rugat-o să participe la şedinţă. A acceptat. Abea aştept să o revăd. Uite-o că vine, hai toată lumea în sală" auzeam în jur. Pe uşa clasei a intrat o fată mititică (pe lângă cei 180 de cm ai mei) cu o podoabă creaţă de culoarea alunei, cu o eşarfă colorată înfăşurată în jurul gâtului şi cu cea mai blândă faţă pe care o văzusem până atunci. Am sorbit toate cuvintele frumoase pe care le-a rostit, le-am încuiat în minte şi în suflet şi am plecat cu ele în lume.
Ne-a povestit cum ea trăieşte în Malaezia (abea aveam o vagă idee unde e ţara asta pe hartă pe atunci), cum s-a adaptat încet dar sigur vieţii de acolo, cum în primele zile, pe drumul de la serviciu a fost înconjurată de o trupă de copilaşi ai străzii care îi cereau una şi alta. Multe şi fascinante poveşti parcă din altă lume. Iar apoi a urmat îndemnul decisiv. Fata aceea cu faţa cea blândă şi frumoasă, cu părul ei creţ auriu MI-A spus..."Dacă vreţi să aveţi o experienţă cât mai deosebită, mergeţi departe, departe de zona voastră de comfort...", departe de ceea ce credem noi a fi normal. Şi astfel am ajuns în India!
Pe B. l-am cunoscut la o zi de naştere surpriză a unui prieten. Un tânăr înalt, frumos, cu o pleată destul de lungă, cu niște ochi de te scufunzi în ei şi scriitor pe deasupra. Nu l-am prea băgat de seamă atunci (?!), dar de luni bune încoace, urmărindu-i povestioarele de pe paginile de internet şi fiind tot mai curioasă de ce mai "spune" data viitoare, o pasiune mai veche a prins din nou viaţă în mintea şi sufletul meu. SCRISUL. Acele nesfîrşite ore în care îţi aşterni gândurile fie pe foaia de caiet, fie pe cea virtuală, şi laşi amintirile şi imaginaţia să curgă şuvoaie crescând în tine emoţia trăirii sau retrăirii unor momente. Aşa că de când cu B. şi povestioarele lui, am (re)început să scriu. Scriu în tramvai, la lucru, scriu în grădină, fie în caiet fie pe paginile blogului, scriu în birt, scriu acolo unde "mă apucă". Scriu despre mine, despre tine, despre orice îmi vine în minte şi e tare bine!
I. este una dintre persoanele care m-a trezit la viață. Și mă scutură de fiecare dată când o revăd. O femeie în toată firea, pe la vreo 40-45 de ani, cu o vorbă lungă dar tare frumoasă, pe I. am cunoscut-o în vacanța de vară, deloc întâmplător după cum am descoperit mai apoi. O escapadă de 2 zile prin dealurile bănățene m-a adus în casa ei. Cum am ajuns acolo ca turist și am plecat ca prieten? Păi povestea arată așa...
Un sfârșit de săptămână neplănuit la Gărâna. Nu tu cazare, nu tu mâncare, noroc cu o companie plăcută și cu natură verde. Iar fiindcă toate pensiunile din zonă erau de mult rezervate, la sugestia unor necunoscuți am ajuns în Brebu. O casă nu foarte mare dar frumoasă, cu 2 cățălăi cât jumate din mine dar de 20 de ori mai jucăuși și 2 gazde ușor reticente la început, ne-au primit peste noapte. Pe la 10 dimineața infometată fiind, m-am îndreptat spre bucătărie cu gândul la o omletă mare și delicioasă. ”Am uitat să întrebăm aseară, dar micul dejun e inclus?” Răspunsul a venit rapid..”Nu. Dar dacă vrei îți fac un ceai” Cu fața în jos și cu mațele plângând de foame am acceptat ceaiul ”decât nimic merge și ăsta”. După nici 1 minut I. se întoarce la mine și spune ”Pot să îți fac o omletă dacă vrei”. Atunci lumea mea s-a întors la 90 de grade, eram atât de fericit că urmează să mănânc încât am luat cățeii la smotocit și parcă dădeam și eu din coadă în așteptarea bunătăților. După 10 minute a venit dejunul...adică cel mai frumos mic dejun pe care l-am servit. Într-un coș de nuiele, o farfurioară acoperită cu omletă și brânză și roșii, ornată cu o floare, mă aștepta în natură să mă bucur de ea. A fost cel mai frumos mic dejun de anu asta, servit în grădină cu peisajul dealurilor în față și cu 2 căței mari și bruni care băleau în spatele meu după gard. I-am mulțumit de nenumărate ori lui I., ne-am cocoțat pe terasă și am început poveștile. În mintea mea sute de gânduri treceau fără astâmpăr:
”doamne ce om bun. dar cum m-a hrănit ea așa, nici măcar nu mă cunoaște. doamne dar cât vorbește. vai dar ce zice. așa e, are dreptate. noi suntem cei mai importanți, noi facem lucrurile frumoase din jurul nostru. ceea ce dăm primim înapoi. moamăăă dar cât vorbește. eh măcar vorbește cu rost, am auzit oameni care vorbesc dar nu spun nimic de fapt. și s-a mutat ea de la oraș și stă la țară? de fapt ce țară că uite de priveliști are în jur, cine n-ar vrea să se trezească cu așa o imagine în față. vai dar ce draguță e, da fumează cam mult...și mai bea și cola. combinația perfectă ce-i drept. nah că îmi vorbește de citit. acum ce zic că mie nu-mi place să citesc. hai că-i zic. sună interesant ce spune ea, controlul minții. am mai auzit de asta, citea și mama ceva cărți de-astea când eram mică...de fapt după ce s-a dus tata. da, o fi ceva de ele, am să caut și eu când ajung acasă. da mie nu-mi place să citesc. eh poate astea o să-mi placă”
Și uite așa am plecat în seara aia de la I., am ajuns înapoi în Timișoara și am început să citesc. De atunci, citesc și trăiesc, iar restul vine de la sine.
Eu? Am fost și eu o inspirație pentru alții și încă mai sunt, după cum mi se mai amintește uneori, dar despre asta să vorbească ceilalți. Pănă una alta mă bucur de cei din jur și ei de mine, iar cât o ține... să fie bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu